Psalmul 86 – De vorbă cu Creatorul

Psalmul 86 – De vorbă cu Creatorul

O rugăciune a lui David

1. „Ia aminte, Doamne, și ascultă-mă! Căci sunt nenorocit și lipsit.
2. Păzește-mi sufletul, căci sunt unul din cei iubiți de Tine! Scapă, Dumnezeule, pe robul Tău, care se încrede în Tine!
3. Ai milă de mine, Doamne! Căci toată ziua strig către Tine.
4. Înveselește sufletul robului Tău, căci la Tine, Doamne, îmi înalț sufletul.
5. Căci Tu ești bun, Doamne, gata să ierți și plin de îndurare cu toți cei ce Te cheamă.
6. Pleacă-Ți urechea, Doamne, la rugăciunea mea, ia aminte la glasul cererilor mele!
7. Te chem în ziua necazului meu, căci m-asculți.
8. Nimeni nu este ca Tine între dumnezei, Doamne, și nimic nu seamănă cu lucrările Tale!
9. Toate neamurile pe care le-ai făcut vor veni să se închine înaintea Ta, Doamne, și să dea slavă Numelui Tău.
10. Căci Tu ești mare și faci minuni – numai Tu ești Dumnezeu!
11. Învață-mă căile Tale, Doamne! Eu voi umbla în adevărul Tău. Fă-mi inima să se teamă de Numele Tău.
12. Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, și voi preamări Numele Tău în veci!
13. Căci mare este bunătatea Ta față de mine și Tu îmi izbăvești sufletul din adânca Locuință a morților.
14. Dumnezeule, niște îngâmfați s-au sculat împotriva mea, o ceată de oameni asupritori vor să-mi ia viața și nu se gândesc la Tine.
15. Dar Tu, Doamne, Tu ești un Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate și în credincioșie.
16. Îndreaptă-Ți privirile spre mine și ai milă de mine: dă tărie robului Tău și scapă pe fiul roabei Tale!
17. Fă un semn pentru mine, ca să vadă vrăjmașii mei și să rămână de rușine, căci Tu mă ajuți și mă mângâi, Doamne!”

    
    

O rugăciune fierbinte

Atmosfera pe care o degajă Psalmul 86 este aceea a unei evlavii curate și profunde, făcând din acesta un imn de o frumusețe și prospețime aparte. Autorul nu-și propune să prezinte o înșiruire de idei așezate într-o structură logică, ci mai degrabă el ne invită să fim martorii dialogului său intim cu Dumnezeu pe calea rugăciunii.

În cursul acestui dialog, psalmistul trece prin diferite stări sufletești, oglindite în implorările sale, în pocăința pe care o trăiește, în mărturisirea credinței sale în Dumnezeu și, mai ales, în laudele pe care le înalță Creatorului.

Încrederea deplină în Dumnezeu și afecțiunea pe care psalmistul o exprimă în versurile psalmului fac din acesta un model de rugăciune. Oricare ar fi lipsurile, necazurile și mizeriile din viața noastră, desăvârșirea lui Dumnezeu, sfințenia caracterului Său și atributele Sale divine ne aduc întotdeauna speranță și lumină.

Însă aceasta se întâmplă doar dacă intrăm într-o relație cu El, doar dacă dialogăm cu El, lăsând la o parte orice mască și orice interese meschine. Când Îl căutăm pe Dumnezeu de dragul Lui, pentru că ne simțim bine în prezența Sa, doar atunci rugăciunea dobândește valoare.

De aceea, Psalmul 86 este o invitație făcută fiecărui suflet de a intra într-o relație intimă, personală și sinceră cu Dumnezeu. Poate că și din acest motiv, Psalmul 86 a fost inclus în liturghia ebraică legată de marea sărbătoare Yom Kippur.

Rugăciunea unui nonlaodiceean

Contrar spiritului laodicean, care crede despre sine: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, în timp ce nu știe că este „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (vezi Apocalipsa 3,17), psalmistul își simte din plin nevrednicia. El nu doar că simte această nevrednicie, dar o și exprimă public, devenind vulnerabil înaintea semenilor săi: „Ia aminte, Doamne, și ascultă-mă! Căci sunt nenorocit și lipsit” (vers. 1).

Conștient de starea de neajutorare în care se află, și pe care o recunoaște public, psalmistul vine înaintea lui Dumnezeu, invocând cel mai puternic argument în favoarea lui: nevoia lui după ajutorul divin. Nu există un argument mai puternic care să miște brațul lui Dumnezeu în favoarea celui nenorocit decât starea de neputință a omului.

La multe dintre rugăciunile noastre, Dumnezeu răspunde: „Nu, niciodată!” La alte rugăciuni, El răspunde: „Da, dar nu acum!” Există însă o rugăciune la care El răspunde pe loc, fără întârziere: „Da, chiar acum!”

În mijlocul furtunii dezlănțuite pe Marea Galileei, când ucenicii erau îngroziți la gândul că vor pieri în apele înfuriate ale mării, strigătul lor disperat: „Doamne, scapă-ne, că pierim!” a primit un răspuns imediat: Iisus „S-a sculat, a certat vânturile și marea, și s-a făcut o liniște mare” (vezi Matei 8,25.26).

Când Petru, umblând pe ape la chemarea lui Iisus, a simțit că picioarele încep să se afunde în valurile îndoielii, același strigăt disperat: „Doamne, scapă-mă!” a primit același răspuns imediat: „Îndată Iisus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14,30.31).

Dumnezeu nu rămâne niciodată insensibil la strigătul celui ce se simte neajutorat. Mântuirea însăși este răspunsul Său la neajutorarea omului în confruntarea cu păcatul și consecințele lui. De ce atunci ne rugăm atât de puțin, atât de formal și atât de general? Nu cumva pentru că nu ne mai simțim limitele, neputințele și lipsurile noastre? Nu cumva pentru că în noi trăiește un laodiceean atotsuficient lui însuși, travestit într-un creștin cumsecade?

Îndrăzneală sfântă

Ce anume îi dădea curaj psalmistului să vină înaintea Suveranului universului cu cererile sale? Ce anume îl făcea să nu se îndoiască de bunăvoința lui Dumnezeu de a-i răspunde la strigătul lui după ajutor? Faptele sale meritorii? Reputația sa? Poziția lui în ierarhia socială? Recomandarea oamenilor? Nimic din toate acestea!

Îndrăzneala psalmistului își trăgea seva dintr-un teren cu totul diferit: dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste necondiționată îi dădea curaj, făcându-l să se apropie cu încredere de Cel care avea soluții la oricare dintre problemele care-i frământau sufletul: „Păzește-mi sufletul, căci sunt unul din cei iubiți de Tine! Scapă, Dumnezeule, pe robul Tău, care se încrede în Tine!” (vers. 2).

Cât de important este să-L cunoaștem pe Dumnezeu! Este atât de important acest lucru încât Mântuitorul a legat primirea vieții veșnice de către om de această cunoaștere: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

Întregul psalm este străbătut de razele luminoase ale cunoașterii lui Dumnezeu, ca un ecou al celor descoperite de Dumnezeu lui Moise în Exodul 34,6. Copleșit de frumusețea caracterului divin, psalmistul exclamă: „Căci Tu ești bun, Doamne, gata să ierți, și plin de îndurare cu toți cei ce Te cheamă… Dar Tu, Doamne, Tu ești un Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător și bogat în bunătate și credincioșie” (vers. 5.15).

Unde este acel Dumnezeu rece, distant, mânios și intransigent al Vechiului Testament, de care vorbesc unii critici ai Bibliei? Iată-l pe David cunoscându-L pe același Tată iubitor și îndurător, al cărui chip va fi oglindit în mod desăvârșit, cu circa un mileniu mai târziu, în viața, lucrarea și caracterul lui Iisus Christos, Fiul Lui.

De ce oamenii se tem să se apropie de Dumnezeu, apelând la tot felul de mijlocitori ineficienți? De ce nu au curaj să-I spună Lui, în mod direct, toate problemele care-i frământă? Răspunsul nu este decât unul singur: Ei încă nu-L cunosc pe Dumnezeu, încă au o imagine deformată despre El și caracterul Său. Ei încă Îl coboară pe Dumnezeul infinit la nivelul zeilor păgâni, reci, distanți și în fața cărora cel mai bun lucru pe care-l poți face este să tremuri îngrozit.

Dar „în dragoste nu este frică”, pentru că dragostea adevărată izgonește frica (1 Ioan 4,18). „Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4,16).

De aici, din acest izvor al iubirii divine, se naște speranța, îndrăzneala și credința noastră. Și „îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” (1 Ioan 5,14).

Mărturisire de credință

Psalmul 86 conține una dintre cele mai frumoase mărturisiri de credință într-un Dumnezeu unic și suveran asupra întregii Creații. Însă versetul 8 ar putea fi înțeles greșit, ca fiind o exprimare a unei credințe politeiste, în care Dumnezeul lui Israel apare ca zeu suprem asupra altor zeități: „Nimeni nu este ca Tine între dumnezei, Doamne, și nimic nu seamănă cu lucrările Tale.”

Pentru a nu lăsa să se înțeleagă greșit afirmația sa, în versetul 10 psalmistul revine cu o precizare: „Căci Tu ești mare și faci minuni, numai Tu ești Dumnezeu.” Dacă în versurile Psalmilor apar amintiți și alți așa-ziși „dumnezei”, aceasta nu înseamnă că ei există în realitate. Limbajul poetic al Psalmilor Îl compară pe Dumnezeul cel viu și adevărat cu zeii morți și falși ai popoarelor, care există doar în mintea și credința oamenilor, nu și în realitate.

Mergând pe această idee, apostolul Pavel le va scrie credincioșilor din Corint, cu un mileniu mai târziu: „Căci chiar dacă ar fi așa-numiți „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum și sunt în adevăr mulți „dumnezei” și mulți „domni”), totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile, și prin El și noi” (1 Corinteni 8,5.6).

Mărturisirea de credință a psalmistului era în deplin acord (nu putea fi altfel!) cu învățăturile pe care Moise le transmisese poporului său cu secole în urmă cu privire la unicitatea lui Dumnezeu: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronomul 6,4).

Motive de rugăciune

Nu cunoaștem împrejurările adverse cu care se confrunta David în momentul scrierii acestui psalm, însă este cert că el traversa o perioadă de criză existențială. Spre finalul psalmului, el vorbește de izbăvirea lui din locuința morților (vers. 13) și de faptul că „niște îngâmfați” și niște „oameni asupritori” s-au strâns împotriva lui, dorind să-i ia viața (vers. 14).

În aceste condiții, este firesc ca el să se roage pentru izbăvirea din mâna acestor vrăjmași: „Fă un semn pentru mine, ca să vadă vrăjmașii mei și să rămână de rușine, căci Tu mă ajuți și mă mângâi, Doamne” (vers. 17).

Însă rugăciunea psalmistului nu se rezumă doar la izbăvirea de care avea atâta nevoie. Dincolo de ocrotirea fizică pe care o cere din partea lui Dumnezeu, David Îi cere Acestuia și ocrotire sufletească, infinit mai importantă decât prima: „Păzește-mi sufletul, căci sunt unul din cei iubiți de Tine!” (vers. 2).

Mai mult decât atât, el Îi cere lui Dumnezeu să-i schimbe starea sufletească, de la tristețe, îngrijorare și teamă, la echilibru și veselie: „Înveselește sufletul robului Tău, căci la Tine, Doamne, îmi înalț sufletul” (vers. 4).

Iar în final, psalmistul Îi cere Dumnezeului său ceva care nu ar trebui să lipsească din nicio rugăciune inteligentă și responsabilă pe care o înalță copiii lui Dumnezeu pe pământ: înțelepciune în înțelegerea căilor divine: „Învață-mă căile Tale, Doamne! Eu voi umbla în adevărul Tău. Fă-mi inima să se teamă de Numele Tău” (vers. 11).

Citind biografia tumultoasă a lui David, cu înălțări pe cele mai înalte culmi spirituale, dar și cu prăbușiri în cele mai negre văi ale păcatului, ne întrebăm adesea: Cum este posibil ca un om cu astfel de căderi spectaculoase să fie numit de Însuși Dumnezeu „om după inima Mea” (vezi 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22)?

Psalmul 86 ne oferă câteva răspunsuri la această dilemă. Un om care, privindu-se în oglinda cerului, se vede pe sine „nenorocit și lipsit”, dar care îndrăznește să vină înaintea Suveranului Universului cu cererile sale, nu în virtutea meritelor sale, ci încrezându-se în dragostea și îndurarea lui Dumnezeu, nu poate fi privit de cer decât ca un om după inima lui Dumnezeu.

Dar cel mai încurajator lucru este acela că un astfel de om poți fi chiar tu, pot fi chiar eu. Depinde doar de noi acest lucru.

Autor: Lori Balogh

Colaborator tehnic: Sebastian Damaschin

https://www.loribalogh.ro/2018/05/psalmul-86-de-vorba-cu-creatorul/

https://www.loribalogh.ro/2025/05/ciclul-universul-psalmilor-in-format-pdf/