Psalmul 148 – Un „Te Deum” al Vechiului Testament

Psalmul 148 – Un „Te Deum” al Vechiului Testament

1. „Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Domnul din înălțimea cerurilor, lăudați-L în locurile cele înalte!
2. Lăudați-L, toți îngerii Lui! Lăudați-L, toate oștirile Lui!
3. Lăudați-L, Soare și Lună, Lăudați-L, toate stelele luminoase!
4. Lăudați-L, cerurile cerurilor, și voi, ape, care sunteți mai presus de ceruri!
5. Să laude Numele Domnului, căci El a poruncit și au fost făcute,
6. le-a întărit pe veci de veci; le-a dat legi și nu le va călca.
7. Lăudați pe Domnul de jos de pe pământ, balauri de mare și adâncuri toate;
8. foc și grindină, zăpadă și ceață, vânturi năpraznice, care împliniți poruncile Lui,
9. munți și dealuri toate, pomi roditori și cedri, toți,
10. fiare și vite, toate, târâtoare și păsări înaripate,
11. împărați ai pământului și popoare toate, voievozi și toți judecătorii pământului,
12. tineri și tinere, bătrâni și copii!
13. Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălțat: măreția Lui este mai presus de pământ și ceruri.
14. El a înălțat tăria poporului Său: iată o pricină de laudă pentru toți credincioșii Lui, pentru copiii lui Israel, popor de lângă El. Lăudați pe Domnul!”

    
    

Un psalm „Aleluia!”

Fiind cel de-al treilea imn din grupul ultimilor cinci psalmi, supranumiți și „Psalmii aleluia”, cel cu numărul 148 este un adevărat imn cosmic, a cărui originalitate este demnă de remarcat. Aceasta constă în adresarea directă a autorului către toate creaturile: însuflețite sau nu, din cer și de pe pământ, neînsemnate sau importante, de a se uni într-o grandioasă simfonie universală de laudă la adresa lui Dumnezeu.

În acest imn cosmic, toate creaturile însuflețite și toate lucrările neînsuflețite defilează înaintea Creatorului, unindu-și glasurile într-un cor magnific. Toți cântă într-un singur glas „Aleluia!” („Halelu – Yah”, ebr.), făcând din acest psalm un adevărat „Te Deum” al Vechiului Testament.

Chemarea de a-L lăuda pe Creator este adresată întâi îngerilor din sferele cerești, apoi soarelui, lunii și stelelor, pentru ca apoi să fie adresată elementelor naturii, creaturilor de pe pământ și omului – coroana Creației. Întregul psalm este străbătut de o atmosferă de prospețime și vigoare, și chiar dacă peste versurile lui s-a așezat praful mileniilor de istorie, el rămâne la fel de plin de viață și astăzi.

În slujbele de la sinagogă, Psalmul 148 era folosit ca o rugăciune de dimineață în prima zi a săptămânii (duminică), amintind de clipa în care lumea noastră a ieșit din întunericul și haosul primordial la lumina existenței și a vieții.

Psalmul este structurat în două părți distincte. Prima parte ne vorbește despre lauda lui Dumnezeu în sferele cerești (vers. 1‑6), în timp ce în a doua parte (vers. 7‑14) „reflectorul” se îndreaptă spre pământ, vorbind despre lauda pe care elementele naturii, creaturile necuvântătoare și omul o aduc permanent Creatorului.

Laudele omului

Ca loc al locuinței veșnice a Creatorului, este firesc ca cerul să fie primul pe lista celor care Îi aduc laude. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ființele cerești, fie că vorbim de îngeri sfinți, fie de locuitori ai lumilor necăzute în păcat din vastul Univers, trăiesc în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu, venind zi de zi în contact cu măreția și slava Persoanei Sale.

„Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Domnul din înălțimea cerurilor, lăudați-L în locurile cele înalte! Lăudați-L toți îngerii Lui! Lăudați-L toate oștirile Lui! Lăudați-L soare și lună, lăudați-L toate stelele luminoase! Lăudați-L cerurile cerurilor și voi ape, care sunteți mai presus de ceruri!” (vers. 1‑4).

Dar cât de productiv este ca un simplu om păcătos, aflat în postura autorului acestui psalm, să adreseze chemarea la închinare miliardelor de îngeri sfinți și locuitorilor lumilor din vastul Univers? Cât de moral și potrivit este acest gest, aparent ridicol?

Însă contrar aparențelor, tocmai pentru că această chemare este adresată de un om păcătos unor ființe neprihănite, îi conferă acesteia greutate. După cum un bolnav vindecat de o boală gravă are mult mai multe motive să-l laude pe medicul care l-a vindecat decât toți oamenii sănătoși din lume, la fel lauda lui Dumnezeu, venită din gura unui om care a cunoscut adâncimile păcatului, are în sine o forță pe care nu o regăsim în lauda celor ce nu au cunoscut drama păcatului.

De aceea, chemarea psalmistului adresată întregului Univers își are locul și rolul său în relația dintre Dumnezeu și creaturile Sale. Vorbind despre cer și atmosfera care domnește acolo, psalmistul confirmă încă o dată marele adevăr că tot ce a fost creat a fost adus la existență prin porunca Creatorului: „Să laude Numele Domnului, căci El a poruncit și au fost făcute, le-a întărit pe veci de veci, le-a dat legi și nu le va călca” (vers. 5.6).

Prin legile fixe ale mecanicii cerești, Dumnezeu asigură stabilitatea Creației Sale, astfel încât ea să nu recadă în starea de haos inițial (vezi Geneza 1,1.2. 4). În vastul Univers, nimic nu se mișcă haotic, la întâmplare. Fiecare corp ceresc, mic sau mare, are propria sa orbită trasată de Dumnezeu. Faptul că aceste legi sunt veșnice și nu se schimbă de la o epocă la alta, așa cum se întâmplă cu legile omenești, ne vorbește despre un Legiuitor care nu Se schimbă și ale cărui principii rămân eterne.

Cei care vorbesc și predică despre schimbarea Legii lui Dumnezeu odată cu întruparea și moartea Domnului Christos, ar trebui să privească mai atent la Creație și să observe că legile divine nu se schimbă, ci rămân întărite „pe veci de veci” (vers. 6). Și dacă lucrul acesta este valabil în domeniul matematicii, fizicii, chimiei și astronomiei, de ce nu ar fi valabil și în domeniul moral?

„Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6).

„Nu vă înșelați, prea iubiții mei frați: orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,16.17).

Iar față de un Creator consecvent cu Sine Însuși, a cărui dragoste este veșnică (vezi Ieremia 31,3), a cărui dreptate este veșnică (vezi Psalmul 119,142) și ale cărui Legi sunt veșnice (vezi Psalmul 119,160), lauda este cu atât mai justificată.

Vrei și tu să te unești cu această uriașă simfonie universală, lăudându-L pe Creator pentru ceea ce a făcut în viața ta?

Laudele pământului

Începând cu versetul 7, autorul Psalmului 148 se îndreaptă spre pământ și locuitorii lui, chemând toate creaturile și toate elementele naturii să se unească în grandioasa simfonie a laudei lui Dumnezeu. „Balaurii de mare”, focul și grindina, zăpada și ceața, vânturile năpraznice, munții și dealurile, pomii roditori și cedrii înalți, fiarele câmpului și vitele, împărații, judecătorii pământului, tineri și tinere, bătrâni și copii, cu toții sunt chemați să laude Numele Domnului și să participe la acest „Te Deum” cosmic, a cărui grandoare este greu de cuprins.

Motivul? „Căci numai Numele Lui este înălțat, măreția Lui este mai presus de pământ și ceruri” (vers. 13). Viziunea psalmistului cu privire la măreția Creatorului demontează și desființează orice idee panteistă, care Îl „vede” pe Dumnezeu „risipit” în toate elementele naturii. Pentru autor, Dumnezeu nu doar că nu se confundă cu Creația Sa, ci El este „mai presus de pământ și ceruri” (vers. 13), o Persoană distinctă de Creația Sa, slăvită și plină de măreție.

Dacă oamenii ar fi păstrat această concepție sănătoasă despre Creator în conștiința lor, astăzi nu ar mai fi existat atâtea religii păgâne, atâția idoli și zei falși; nu ar mai fi existat atâtea ritualuri și căi false de mântuire; nu ar mai fi existat atâția oameni debusolați și pierduți.

Din fericire însă, Dumnezeu are pe pământ un popor al Său, care păstrează cu mare grijă tezaurul adevărului despre El, despre lume și viață. Iar existența acestui popor privilegiat este un nou motiv de laudă pentru psalmist, motiv cu care se încheie magnificul „Te Deum” al Vechiului Testament: „El a înălțat tăria poporului Său, iată o pricină de laudă pentru toți credincioșii Lui, pentru copiii lui Israel, popor de lângă El. Lăudați pe Domnul!” (vers. 14).

Însă privilegiul de a face parte din poporul lui Dumnezeu nu este acordat în mod arbitrar doar unora. Este o șansă pe care Dumnezeu o acordă tuturor, fără părtinire. De ce nu toți oamenii fac parte din poporul Lui? Pentru că alegerea de partea cui să fie în marele război cosmic dintre bine și rău îi aparține omului.

Ce păcat că atât de puțini oameni aleg să facă parte din poporul lui Dumnezeu, din Israelul spiritual al sfârșitului de istorie!

Autor: Lori Balogh

Colaborator tehnic: Sebastian Damaschin

https://www.loribalogh.ro/2019/12/psalmul-148-un-te-deum-al-vechiului-testament/

https://www.loribalogh.ro/2025/05/ciclul-universul-psalmilor-in-format-pdf/