Psalmul 144 – Un psalm al recunoștinței

Psalmul 144 – Un psalm al recunoștinței

Un psalm al lui David

1. „Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea, care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele la bătălie,
2. Binefăcătorul meu și Cetățuia mea, Turnul meu de scăpare și Izbăvitorul meu, Scutul meu de adăpost, care-mi supune pe poporul meu!
3. Doamne, ce este omul ca să iei cunoștință de el, fiul omului ca să iei seama la el?
4. Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.
5. Pleacă cerurile, Doamne, și coboară-Te! Atinge munții, ca să fumege!
6. Fulgeră și risipește pe vrăjmașii mei! Aruncă-Ți săgețile și pune-i pe fugă!
7. Întinde-Ți mâinile de sus, izbăvește-mă și scapă-mă din apele cele mari, din mâna fiilor celui străin,
8. a căror gură spune neadevăruri și a căror dreaptă este o dreaptă mincinoasă.
9. Dumnezeule, Îți voi cânta o cântare nouă, Te voi lăuda cu alăuta cu zece coarde.
10. Tu, care dai împăraților biruința, care ai scăpat de sabie ucigașă pe robul Tău David,
11. izbăvește-mă și scapă-mă din mâna fiilor celui străin, a căror gură spune neadevăruri și a căror dreaptă este o dreaptă mincinoasă! …
12. Fiii noștri sunt ca niște odrasle, care cresc în tinerețea lor; fetele noastre, ca niște stâlpi săpați frumos, care fac podoabă caselor împărătești.
13. Grânarele noastre sunt pline și gem de tot felul de merinde; turmele ni se înmulțesc cu miile, cu zecile de mii, în câmpiile noastre:
14. vițelele noastre sunt prăsitoare; nu-i nicio pagubă, nicio robie, niciun țipăt în ulițele noastre!
15. Ferice de poporul care stă astfel! Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!”

    
    

A binecuvânta și a fi binecuvântat

Asemenea unui arc de cerc literar, Psalmul 144 este un adevărat curcubeu, conținând teme din cele mai variate. Începe cu binecuvântarea Numelui lui Dumnezeu, apreciind printr-o serie de apelative divine binefacerile Lui, și se încheie cu înșiruirea binecuvântărilor revărsate de El asupra copiilor Săi.

David, autorul acestui imn de laudă și recunoștință, preamărește puterea și ajutorul lui Dumnezeu atât în timp de pace, cât și în timp de război, pentru ca în final să proclame bucuria de care au parte cei ce I se închină cu toată ființa.

Psalmul 144 face parte din categoria psalmilor regali, tonul general fiind acela de laudă și recunoștință. Cu toate acestea, din psalm nu lipsesc nici cererile, nici reflecțiile sapiențiale, toate acestea îmbogățind mesajul pe care autorul a dorit să-l transmită posterității.

Deși prima parte a psalmului 144 (vers. 1‑11) este foarte asemănător în conținut și imagini cu prima parte a Psalmului 18, acest imn nu-și pierde prospețimea și originalitatea printre celelalte poeme compuse de David. Mesajul este simplu și clar exprimat în ultimul vers: „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!” (vers. 15). Aducând acest mesaj mai aproape de noi, putem spune fără să greșim: „Ferice de omul al cărui Dumnezeu este Domnul!”

Binecuvântările omului și binecuvântările lui Dumnezeu

Din perspectivă omenească, a binecuvânta înseamnă a vorbi de bine pe cineva. Ca oameni, oricât am fi de binevoitori și oricâte urări de bine le-am face semenilor noștri, în cele mai multe cazuri nu avem și puterea de a transforma dorințele și urările noastre de bine în realitate. Deși le urăm sănătate semenilor noștri, nu le-o putem oferi. Deși le urăm bunăstare, nu depinde de noi ca ei să o primească.

În cazul lui Dumnezeu însă, lucrurile sunt cu totul diferite. Când binecuvântă El, nu se oprește totul la niște simple urări și dorințe din partea Lui, ci El chiar transformă aceste urări în realitate în viața celor binecuvântați de El. Și aceasta pentru că El este El-Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, înaintea căruia imposibilul se transformă în posibil, iar visele devin realitate.

În debutul Psalmului 144, David Îl vorbește de bine pe Dumnezeul său. Și pentru aceasta, el se folosește de apelative pe care le regăsim în cei mai mulți dintre psalmii săi, fiecare dintre acestea referindu-se la unele binefaceri pe care Dumnezeu le-a făcut în viața lui: „Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea, care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele la bătălie, Binefăcătorul meu și Cetățuia mea, Turnul meu de scăpare și Izbăvitorul meu, Scutul meu de adăpost, care-mi supune pe poporul meu!” (vers. 1.2).

Este demn de reținut faptul că toate aceste apelative sunt personalizate. Psalmistul nu vorbește în general despre un Dumnezeu care este, pe rând, „Stânca” noastră, „Izbăvitorul” nostru, „Scutul” nostru, etc. , ci despre un Dumnezeu care este „Stânca” mea, „Izbăvitorul” meu, „Scutul” meu, etc. Tocmai aici, în relația personală cu Dumnezeu, se află secretul credinței puternice care l-a caracterizat pe psalmist de-a lungul întregii sale vieți.

Una este să vorbești și să te încrezi într-un Dumnezeu al întregului popor, în care te pierzi ca individ și experiență personală, și cu totul alta este să vorbești și să te încrezi într-un Dumnezeu personal, cu care ai o relație profundă și sinceră.

În calitate de împărat al unui popor urât de vecinii săi, David a experimentat adesea binefacerile unei astfel de relații. Considerându-L pe Dumnezeu „Stânca”, „Binefăcătorul”, „Cetățuia”, „Turnul”, „Izbăvitorul” și „Scutul” său în mijlocul tuturor primejdiilor apărute în viață, el însuși a putut deveni pentru poporul pe care-l conducea o stâncă, un binefăcător, o cetățuie, un turn de scăpare, un izbăvitor și un scut ocrotitor.

Și aceasta pentru simplul motiv că binecuvântările primite de la Dumnezeu nu trebuie să „băltească” în propriile noastre „ogrăzi”, ci să se reverse mai departe spre cei din jurul nostru, asemenea unor ape aducătoare de viață. Căci este scris: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4,14).

Întrebarea care se naște este următoarea: Ce este viața mea și a ta: o baltă cu apă stătătoare sau un izvor care curge spre a-i face pe alții fericiți?

„Ce este omul?”

Copleșit de mulțimea binecuvântărilor cerești revărsate peste ființa sa, psalmistul reia o întrebare pe care o găsim și în Psalmul 8: „Doamne, ce este omul ca să iei cunoștință de el, fiul omului ca să iei seama la el?” (vers. 3). În Psalmul 8, aceeași întrebare este pusă într-un context cu totul diferit: cel al minunilor Creației: „Ce este omul, ca să te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” (vezi Psalmul 8,4).

Simțământul nimicniciei pe care-l trăiește psalmistul, al faptului că el nu este decât un atom minuscul în vastul Univers, face ca bunătatea lui Dumnezeu față de el să apară cu atât mai mare și dragostea Sa cu atât mai de nepătruns.

Ce vede infinitul Creator în această plăpândă și efemeră ființă, omul, încât să-i arate atâta dragoste și să reverse atâtea binecuvântări peste el? Când omul nu este decât o „suflare”, iar „zilele lui sunt ca umbra care trece” (vers. 4), ce Îl poate determina pe Dumnezeu să-i acorde atâta atenție și grijă? Nimic nu poate explica această taină decât dragostea. O dragoste divină, care ea însăși este o taină, una dintre cele mai mari și inexplicabile taine ale Universului.

Cine poate înțelege și cuprinde cu mintea și inima sa marele sacrificiu făcut de Tatăl și Fiul pe Golgota? Cine poate înțelege ce s-a petrecut în inima Sa de Tată ceresc atunci când Și-a văzut Fiul prea iubit străpuns pe cruce, sub ploaia de batjocuri și blesteme aruncate asupra Lui de reprezentanții speciei umane? Pentru cine a făcut El acest imens și de neînțeles sacrificiu?

Pentru niște „umbre” care astăzi sunt, iar mâine dispar? Da, pentru noi, care ne naștem și suntem tăiați ca o floare, care alergăm în viață și pierim ca o umbră (vezi Iov 14,2). De ce face El toate acestea? Pentru că suntem ai Săi, lucrarea mâinilor Lui. Pentru că suntem fii de Dumnezeu, fii de Împărat, ființe de viță regească, aduse la existență pentru un destin veșnic.

Așa cum suntem: „umbre” și „suflări” de o clipă, nu am apărut în această lume ca urmași ai viermilor și ai maimuțelor, ci ca fii ai marelui Împărat și Suveran al Universului. Originea noastră nu se află în „Originea speciilor” lui Darwin, ci în primele capitole ale Genezei Scripturii.

„De aceea”, ne asigură Însuși Dumnezeu, „pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta” (Isaia 43,4). Dragostea inexplicabilă a Creatorului nostru – iată ce dă sens existenței noastre. Chiar dacă acum suntem „umbre” și „suflări” efemere, destinul nostru este veșnic. Iar ziua în care ne vom întâlni cu această realitate este foarte aproape.

„Izbăvitorul meu”

Încurajat de atâtea dovezi ale dragostei lui Dumnezeu, psalmistul îndrăznește să ceară ajutorul Lui în lupta pe care o are de dus împotriva vrăjmașilor săi. El știe că Dumnezeu nu va rămâne indiferent la cererile sale și, dacă va fi nevoie, El va pune în acțiune întreaga natură ca să vină în ajutorul său și al poporului.

„Pleacă cerurile, Doamne, și pogoară-Te! Atinge munții, ca să fumege! Fulgeră și risipește pe vrăjmașii mei! Aruncă-Ți săgețile și pune-i pe fugă! Întinde-Ți mâinile de sus, izbăvește-mă și scapă-mă din apele cele mari, din mâna fiilor unui străin, a căror gură spune neadevăruri și a căror dreaptă este o dreaptă mincinoasă” (vers. 5‑8).

Nu cunoaștem primejdiile care-l pândeau pe David și poporul său în acele momente, dar știm un lucru care pentru noi este o lecție de viață de mare valoare: Oricare ar fi încercările și furtunile vieții, nu suntem singuri. Avem la cine să apelăm, avem un Izbăvitor care nu se limitează doar la a ne dori binele, ci Unul care are soluții la crizele noastre, dar și puterea de a le rezolva.

Oare nu merită acest Dumnezeu „o cântare nouă” (vers. 9), o cântare plină de prospețimea noilor experiențe pe care le trăim alături de El?

Un popor fericit, un om fericit

Psalmul 144 se încheie cu un tablou liniștit: un popor binecuvântat și prosper, un popor care trăiește în pace, bucurându-se de binecuvântările Celui care îi este Stâncă, Scut, Cetățuie, Izbăvitor, Turn și Binefăcător. Un popor fericit, în care fiecare individ își găsește adevărata identitate: aceea de fiu de Dumnezeu și adevăratul sens al vieții.

„Fiii noștri sunt ca niște odrasle care cresc în tinerețea lor; fetele noastre sunt ca niște stâlpi săpați frumos, care fac podoaba caselor împărătești. Grânarele noastre sunt pline și gem de tot felul de merinde, turmele ni se înmulțesc cu miile, cu zecile de mii în câmpiile noastre; vițelele noastre sunt prăsitoare, nu-i nicio pagubă, nicio robie, niciun țipăt în ulițele noastre. Ferice de poporul care stă astfel! Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!” (vers. 12‑15).

Finalul psalmului este un tablou idilic al unui popor care trăiește liniștit și copleșit de binecuvântări cerești. Și dacă pe pământ acest tablou este întâlnit atât de rar din cauza blestemului păcatului, cu siguranță el va deveni realitate la revenirea în slavă a Fiului lui Dumnezeu.

Căci „nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor… El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 22.3. 4; 21,4).

„Iată, Eu vin curând, și răsplata Mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui”. „Ferice de cei ce-și spală hainele ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate” (Apocalipsa 22,12.14).

Autor: Lori Balogh

Colaborator tehnic: Sebastian Damaschin

https://www.loribalogh.ro/2019/11/psalmul-144-un-psalm-al-recunostintei/

https://www.loribalogh.ro/2025/05/ciclul-universul-psalmilor-in-format-pdf/