Psalmul 127 – Zădărnicia omenescului

Psalmul 127 – Zădărnicia omenescului

O cântare a treptelor. Un psalm al lui Solomon.

1. „Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzește Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzește.
2. Degeaba vă sculați de dimineață și vă culcați târziu ca să mâncați o pâine câștigată cu durere, căci preaiubiților Lui El le dă pâine ca în somn.
3. Iată, fiii sunt o moștenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El.
4. Ca săgețile în mâna unui războinic, așa sunt fiii făcuți la tinerețe.
5. Ferice de omul care își umple tolba de săgeți cu ei! Căci ei nu vor rămâne de rușine când vor vorbi cu vrăjmașii lor la poartă.”

   
   

O cântare a „suirilor”

Ca și ceilalți psalmi din grupul intitulat „ai treptelor” (120‑134), Psalmul 127 era intonat cu ocazia marilor sărbători religioase anuale: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor. Din acest motiv, „cântările treptelor” pot fi supranumite, fără teama de a greși, „cântările suirilor”.

Dacă psalmul precedent (126) ne introduce în atmosfera vieții de la țară, Psalmul 127 ne vorbește mai ales despre viața urbană, în care prezența ideii de cetate și viață socială este un element esențial. Psalmul are două teme aparent lipsite de legătură între ele. Dacă în prima parte a imnului autorul se concentrează pe ideea: „Omul propune, dar Dumnezeu dispune”, cea de-a doua parte scoate în evidență bucuria de a fi părinte.

Deși cele două teme nu par să aibă vreo legătură una cu cealaltă, trebuie specificat faptul că pentru mentalitatea ebraică temele sunt strâns legate, chiar inseparabile. Și aceasta cu atât mai mult cu cât termenul „casă” nu se referă atât la zidurile materiale ale căminului, ci la căminul însuși, cu tot ce presupune această noțiune: soț, soție, părinți, copii și relația dintre ei, toți ducându-și viața într-un cadru material, intim.

În esență, Psalmul 127 este o cântare religioasă care exprimă bucuria de a fi părinte, o cântare folosită probabil nu doar cu ocazia pelerinajelor religioase la Ierusalim, ci și cu ocazia nașterii unui copil într-o familie de credincioși.

Nu trebuie pierdut din vedere însă caracterul sapiențial al psalmului. Dacă primele două versete ne vorbesc despre zădărnicia eforturilor omenești din care lipsește Dumnezeu, ultima parte a imnului scoate în evidență fericirea familiilor binecuvântate cu mulți copii.

În cele cinci versete ale sale, Psalmul 127 ne prezintă „rețeta” unei vieți de familie fericite și a succesului în orice domeniu de viață. Oare câte vieți omenești ar fi fost vieți de succes dacă s-ar fi ținut seama de învățăturile înțelepte ale acestui psalm? Doar veșnicia ne va arăta.

„Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”)

Conform piramidei lui Maslow, una dintre nevoile de bază ale ființei umane este nevoia de siguranță. O casă aflată într-o cetate cu ziduri groase și înalte îi oferea omului din vechime nu doar un cadru în care să-și trăiască viața familială și socială, dar și garanția unei oarecare siguranțe și protecții.

Istoria ne învață că oricât de apărate ar fi fost cetățile din vechime, și oricâtă ingeniozitate omenească a însoțit construcția zidurilor și a porților lor, în cele din urmă ele au căzut pradă cotropitorilor. Probabil inspirat din istorie, sau chiar de evenimente contemporane, psalmistul începe „cântarea treptelor” enunțând o învățătură plină de înțelepciune:

„Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzește Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzește. Degeaba vă sculați de dimineață și vă culcați târziu, ca să mâncați o pâine câștigată cu durere, căci preaiubiților Lui El le dă pâinea ca în somn” (vers. 1.2).

Istoria sacră ne arată ca ori de câte ori poporul Israel din timpurile Vechiului Testament a încercat să realizeze ceva independent de Dumnezeu, eforturile sale au fost zadarnice. De aceea, ideea principală din prima parte a Psalmului 127 este aceea a unei ordini corecte a priorităților.

În Predica de pe Munte, Mântuitorul a subliniat că succesul, fericirea și chiar mântuirea omului depind de modul în care își organizează prioritățile: „Nu vă îngrijorați dar, zicând: „Ce vom mânca?”, sau „Ce vom bea?”, sau „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6,31‑33).

Atunci când ai o ordine greșită a priorităților, nu ai nicio șansă să fii pe deplin fericit. Ce păcat că în școlile lumii nu există manuale și cursuri care să-i învețe pe copii care ar trebui să fie prioritățile lor în viață!

Dumnezeu însă nu ne-a lăsat în ignoranță în această privință. Și chiar dacă educația laică neglijează această „materie” de studiu, El ne-a lăsat Biblia, ca fiind cel mai bun manual în domeniul moral. Dacă în Cuvântul lui Dumnezeu ordinea corectă a priorităților este: întâi Dumnezeu, apoi familia, la urmă fiind cele materiale, în mentalitatea lumii, ordinea priorităților este complet inversată: întâi cele materiale, apoi familia, și la urmă, dacă mai este loc și timp pentru El, Dumnezeu. Ne mirăm atunci că în lumea noastră există atâta neîmplinire și nefericire?

Câți oameni de afaceri, înainte de a încheia un nou contract cu partenerii lor, caută mai întâi sfatul lui Dumnezeu? Câți medici chirurgi, înainte să pună mâna pe bisturiu, Îl invită pe Dumnezeu să-i asiste în intervenția lor plină de riscuri? Câți șoferi, înainte de a porni motorul mașinii, înalță o scurtă rugăciune, cerând prezența și ocrotirea lui Dumnezeu? Și câți dintre noi, înainte de a face o alegere în viață, fie ea importantă sau mai puțin importantă, Îl căutăm pe Dumnezeu, cerând de la El înțelepciune?

Națiunile pământului, familiile și indivizii care compun societatea umană nu au nicio șansă să progreseze în mod real fără Dumnezeu. „Nihil sine Deo” nu este un slogan învechit, anacronic. El este și va fi valabil pentru societatea omenească până la sfârșitul istoriei acestei lumi.

Orice progres fără Dumnezeu este aparent, în final constatându-se că el este, în realitate, un regres lamentabil. Fără aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu, eforturile omenești sunt zadarnice, sortite eșecului. Însă atunci când omul Îl pune pe Dumnezeu în locul care I se cuvine, în capul listei priorităților sale, binecuvântările se revarsă din abundență peste el, peste familia sa, peste munca și afacerile sale.

Folosind expresia „pâine ca în somn”, autorul nu are intenția să promoveze lenea sau comoditatea, ci mai degrabă ne lasă să întrevedem binecuvântarea lui Dumnezeu care însoțește eforturile omului.

Să reținem deci: Succesul în orice domeniu al vieții și fericirea nu depind nici de mărimea eforturilor depuse, nici de inteligența pusă la lucru în realizarea unor proiecte, ci în primul rând de prezența binecuvântării divine. Și dacă astfel stau lucrurile, oare nu este cazul să ne oprim din alergarea noastră prin viață, întrebându-ne care ne sunt prioritățile?

Și dacă observi că ordinea lor nu este corectă, spune cu curaj propriului tău suflet: „Oprește-te! Schimbă macazul și ia deciziile corecte!” Însă, pentru a face această reformă, tot Dumnezeu este Cel care ne poate ajuta. De aceea, oferă-I Lui primul și cel mai onorat loc în viața ta! Și nu vei regreta.

Ce lași în urma ta?

O altă nevoie importantă a ființei umane este aceea de a avea un sens în viață. Iar sensul existenței noastre este strâns legat și de ceea ce lăsăm posterității drept moștenire. Dacă în timpurile biblice una dintre prioritățile tinerelor familii era aceea de a da naștere la cât mai mulți copii, în gândirea omului post-modern ideea de a da naștere la copii a trecut pe un plan secundar. Pentru cei mai mulți oameni, prioritare sunt cariera, locuința, confortul, vacanțele, distracțiile, iar la urmă, după ce sunt satisfăcute toate aceste priorități, apare și dorința de a avea copii.

Oare ce s-a întâmplat cu mentalitatea umană astfel încât o binecuvântare atâta de mare ca aceea de a avea copii să fie lăsată la coada priorităților și aspirațiilor omenești? Parcă dorind să-i convingă pe acești oameni de marea pierdere pe care o suferă, autorul insistă asupra acestei binecuvântări cerești în a doua parte a Psalmului 127: „Iată, fiii sunt o moștenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El. Ca săgețile în mâna unui războinic, așa sunt fiii făcuți la tinerețe. Ferice de omul care-și umple tolba de săgeți cu ei! Căci ei nu vor rămâne de rușine când vor vorbi cu vrăjmașii lor la poartă” (vers. 3‑5).

Este adevărat că o familie binecuvântată cu copii are griji și responsabilități suplimentare, pe care nu le cunosc familiile fără copii. Însă acolo unde sunt responsabilități noi, există și avantaje noi. Iar acolo unde sunt avantaje noi, există și împliniri ale vieții la cote mai înalte.

Psalmistul însă nu face multă filozofie pe această temă. El îl cunoaște pe omul care dă naștere la copii ca fiind pur și simplu fericit. Înseamnă că cei necăsătoriți, despărțiți și fără copii nu pot fi fericiți? Nicidecum! Biblia vorbește despre două feluri de „copii”: copii trupești și copii sufletești. Cine nu are copii trupești (din motive independente de ei), poate avea copii sufletești.

Specialiștii afirmă că orice om influențează în cursul vieții sale circa zece mii de oameni cu care vine în contact. Ne-am gândit vreodată câte suflete pot fi influențate în bine prin propria noastră viață, dacă Îi suntem credincioși lui Dumnezeu? Ne-am gândit vreodată ce moștenire spirituală lăsăm în urma noastră, după ce vom ieși de pe scena vieții?

Dacă încă nu te-ai gândit la acest lucru, nu este târziu să faci acum lucrul acesta.

Autor: Lori Balogh

Colaborator tehnic: Sebastian Damaschin

https://www.loribalogh.ro/2019/04/psalmul-127-zadarnicia-omenescului/

https://www.loribalogh.ro/2025/05/ciclul-universul-psalmilor-in-format-pdf/