Clădind în noi o inimă curată prin sinceritate

Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearca-mă și cunoaște-mi gândurile!

Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!

Psalmul 139:23-24

Inima curată este ceva ce pierdem pe măsură ce devenim oameni tot mai sofisticați. Adunam în noi idei și gânduri de toate felurile pierzând însă simplitatea și sinceritatea caracteristică copiilor, astfel ajungem să stăm să ne gândim dacă cineva merită strângerea noastră de mână, pe când copii se îmbrățișează cu o sinceritate și bucurie debordantă – complicați mai suntem noi adulții.

Sinceritatea lui David l-a ajutat să rămână unul din cei mai importanți împărați ai poporului lui Dumnezeu, cel din spița căruia urma să se întrupeze Împăratul împăraților și Domnul domnilor, care a venit pe pământ și a condamnat în nenumărate rânduri inima prefacută a fariseilor.

Sinceritatea este una din cheile ce deschide comunicarea și relașia cu Tatăl nostru – dacă Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face. (Evr. 4:13) oare de ce noi oamenii fugim de atâtea ori din fața lui Dumnezeu sau încercăm să ne punem măști? Sinceritatea nu mai este considerată o virtute în lumea noastră, ci este o slăbiciune, iar cei care o practică plătesc greu pentru asta. Unul din barometrele prin care se poate măsura cât de decăzută este o societate e acesta: te uiți la valorile lui Dumnezeu și cauți să vezi câte din ele se găsesc în societate, cu cât lipsesc mai multe cu atât mai decăzută este.

Teoretic fiecare din noi dorim să-l vedem pe Dumnezeu, însă există o condiție pentru asta, o condiție expusă de Fiul Său pe munte, prin învățăturile Sale aflăm cum putem obține acest lucru: Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! (Mat. 5:8)

Întrebarea firească ce decurge din acest verset este următoarea: Cum fac să am o inimă curată? Uitându-ne fiecare într-un mod cât se poate de analitic la inimile noastre, cu siguranță le găsim pline de mizerii, iar în unele momente ale vieții sunt parcă mai mari și mai adânci, iar atunci răspunsul la întrebare pare mai greu de găsit sau mai bine spus fiecare îl știm dar este mai greu de pus în aplicare. Noi înșine prin puterea noastră nu putem, nu avem nici o putere peste inima ce o purtăm în noi și peste gândurile ce izvorăsc din ea, doar Cel ce a creat-o o poate stăvili și curăți. Cea ce trebuie să facem este să mergem prin puterea mâinilor împreunate declarându-ne falimentul în ceea ce privește încercarea de curățare a inimii și să-l lăsăm pe El să o facă. Dar este atât de greu uneori încât cădem jos și urlăm de durere, am vrea ca o dată ce ne-am predat în mâna Lui în apa botezului El să își facă desăvârșită lucrarea în noi fără ca noi mai apoi să depunem efort – dar nu așa stau lucrurile, predarea noastră înaintea Lui trebuie să fie o practică constantă a vieții noastre, da a avut un început în apa botezului dar se va sfârși doar când vom închide ochii: de ce e așa? Tot El ne răspunde prin glasul profetului: Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea – pentru că a ales să se strice acolo în Grădină cine poate s-o cunoască? – doar El poate să o cunoască căci El a creat-o. La Cel ce a creat inima mea, trebuie să alerg și să îmi formez obiceiul de a-mi preda inima murdară ca El să o curățească, trebuie să o predau azi și mâine și ori de câte ori se murdărește. Interesanți mai suntem noi oamenii, când ni se strică mașina sau un obiect electrocasnic le ducem la cei care le știu repara, dar când e vorba de inima noastră nu alergăm la singurul care o poate repara pentru că El a creat-o. Ce se întâmplă dacă nu fac asta? Se împietrește, se depun straturi de mizerie peste straturi de mizerie până se formează o crustă tot mai tare peste ea și devine stană de piatră, nimic nu o mai miscă – doar o lovitură puternică din partea Celui ce are toată puterea, dar nu cred ca am vrea careva din noi să experimentăm așa ceva. În biserică sunt două categorii de creștini: cei născuți în biserică și cei ce au venit din afara bisericii, iar potrivnicul are pentru fiecare categorie o strategie diferită de murdărire a inimii; pe cei născuți în biserică îi îndeamnă să guste măcar o dată păcatul lumesc, să vadă ce dulce e; pe cei din lume îi prinde prin a le aduce aminte de plăcerile ce le trăiau altă dată în trup – scopul este același de pătare a inimilor și ulterior împietrirea lor.

Așadar sinceritatea este ceea care ne ajută să îngenunchem; dar uneori ne este asa de greu să îngenunchem pentru că deși versetul Pot totul în Hristos care mă întărește este mottoul nostru, de multe ori când vine vorba de aplicarea lui noi îl transformăm în Pot totul prin eul meu, prin puterea mea. Dacă chiar și Pavel care a fost un experimentat în lupta cu puterile văzduhului ne avertizează că cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă (1Cor. 10:12), înseamnă că lucrurile sunt cât se poate de serioase. De aceea trebuie să fim sinceri și să mergem înaintea lui și să-i spunem: nu pot Tată, nu pot să-mi curăț inima – și lacrimile noastre ar trebui să fie mărturia neputinței (dar noi de prea multe ori am uitat să aducem ca jertfă lacrimile noastre, și am uitat exemplul Anei care prin lacrimi sincere a primit un fiu ce mai apoi a devenit un proroc al Domnului). Așa ajungem la o altă învățătură a fiului despre fericiri: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor! (Mat. 5:3) cel smerit cu duhul, cel care este sincer și își recunoaște păcătoșenia și nevrednicia se lasă condus de dătătorul harului și ajunge în Împărăția cerurilor, ajunge să îl vadă pe Dumnezeu, ajunge acasă în brațele celui ce l-a creat.

Deși drumul acesta nu este ușor avem promisiunea că El este cu noi în toate zilele, asta înseamnă în ziua de azi, de mâine, de poimâine și cele ce urmează.

Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin. (Mat. 28:20)