Stânca este temelia

„Stânca” este temelia

Luca 6:46-49

„De ce-Mi ziceți: „Doamne, Doamne!” și nu faceți ce spun Eu?

Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele și le face.

Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, și a așezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape, și s-a năpustit șivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă.

Dar cine aude și nu face, se aseamănă cu un om, care a zidit o casă pe pământ, fără temelie. Și s-a năpustit șivoiul asupra ei, ea s-a prăbușit îndată, și prăbușirea acestei case a fost mare.”

Îmi aduc aminte că eram tânăr, necăsătorit și nu prea aveam grija zilei de mâine.

Părinții mei erau și ei mai tineri, erau în putere și se îngrijeau de noi, copiii lor.

Nu duceam lipsă de nimic. Aveam ce mânca, aveam ce îmbrăca, aveam o casă.

Dar, parcă mi se făcuse dor și mie să trăiesc pe picioarele mele, să muncesc să-mi câștig pâinea cea de toate zilele cu mâinile mele, să-mi întemeiez o familie.

Îmi doream să am soție, apoi copii și să-mi clădesc o casă care să fie a noastră.

Cred că aceasta este năzuința cea mai de preț în viața unui tânăr, după mântuirea prin jertfa Domnului Isus.

Și am văzut în anii vieții mele, că tot ce faci, tot ce zidești, toate planurile pe care le faci fără Dumnezeu, se aseamănă cu o casă zidită pe nisip.

Vine șuvoiul, necazul, greutatea vieții și dacă la baza zidirii tale nu este credința în Cristos, totul se năruiește. Pentru că fără El, totul este deșertăciune și goană după vânt, după cum spunea înțeleptul Solomon în Cartea Eclesiastul.

Fără Isus la cârma vieții tale toată zidirea se face praf și pulbere.

Cu Isus însă, în barca vieții tale, valul trece, furtuna dezlănțuită se potolește, durerile sunt mai ușoare și viața, casa, familia îți sunt salvate.

Pentru că ai zidit pe Stanca ce nu poate fi clătinată!

Prin urmare, pot să spun fără să greșesc, că Domnul mi-a ajutat încă din tinerețe, să îmi fac o casă.

Este adevărat că au zidit-o echipe specializate, pe șantierul de construcții în Drumul Taberei, un apartament într-un bloc cu zece etaje, dar l-am plătit integral cu ajutorul lui Dumnezeu.

Mai târziu, după 27 de ani am făcut o casă pe care am construit-o cu mâinile mele, în Bucureștii Noi și lucrul acesta îl socotesc a fi o binecuvântare de la Dumnezeu.

Dar am constatat că, cel mai important lucru și cea mai mare realizare a mea în viață, este faptul de a fi zidit, sau de a fi clădit(casa), credința mea, pe Stancă.

Dacă mi-aș fi zidit credința pe nisip, adică pe promisiunile oamenilor, sau m-aș fi uitat la felul lor de viață, de comportament, de vorbire, crezând că în casa mea nu va bate niciodată furtuna, m-aș fi înșelat amarnic.

Pentru că „furtuna” se iscă în viața unui om atunci când se așteaptă mai puțin.

Nu te anunță ca să te pui la adăpost, nu sună alarma ca să te ferești; ea vine și iți sapă la temelie până când cazi în deznădejde și până când iți pierzi echilibrul în credință.

Dar dacă ești ancorat bine pe Stânca veșniciei; dacă ești ancorat în Isus Cristos, atunci pot să vină șuvoaiele, poate să bată crivățul de miază noapte, poate să te trântească boala în pat; tu stai neclintit, pentru că Stânca te protejează, te apără, te ridică atunci când te clatini, sau aluneci.

Stânca iți dă o pace întinsă fără să-i vezi limanurile și îți dă o liniște ca o mare adâncă, cum este „fântâna”.

Pentru că Stânca este Cristos și Cristos este Dumnezeu. El este Atotputernic, A toate țiitor. El nu te va lăsa nici odată la îndemâna vrășmașului.

De altă parte, am avut timp destul ca să stau și să învăț faptul că pocăința nu este o glumă și nu este o joacă de copii.

Pocăința și credința în Dumnezeu este cea mai frumoasă și mai înaltă școală a vieții și cine va ajunge la final, cine va absolvi această școală și își va lua „licența”, va primi cununa neprihănirii, care nu se pierde, nu se veștejește și nu se umple de praf.

Este adevărat că școala aceasta este uneori dură; „În lume veți avea necazuri…” zicea Domnul Isus, dar cine va lupta și va învinge până la capăt, va fi primit cu alai îngeresc acasă.

M-am gândit la faptul că, un astronaut care stă câteva zile în spațiu, are nevoie de un antrenament riguros și de un costum special cu care să zboare în spațiu, cu atât mai mult noi care vom „zbura”, pentru veșnicie, avem nevoie de repetiție zi de zi, în rugăciune, în cântare de mulțumire și laudă la adresa lui Dumnezeu.

De asemenea, avem nevoie de antrenament în citire și însușire a Cuvântului Sfânt, pentru că noi, fără aripi, fără costum de astronaut, în ziua aceea glorioasă, când Domnul va veni să ne ducă acasă, vom zbura ca porumbeii spre porumbarul care se găsește dincolo de nori și dincolo de stele.

Așa vedea Isaia pe poporul lui Dumnezeu, zburând spre cer și se întreba: Isaia 60:8 „Cine sunt aceia care zboară ca niște nori, ca niște porumbei spre porumbarul lor?”

Într-o zi care nu este departe, trâmbița va suna cu vâlvă, Dumnezeu va glăsui puternic, ca la muntele Sinai și pentru mulți va fi groază și spaimă, dar cine va rămâne credincios până la capăt va auzi strigarea:

„Veniți binecuvântații Domnului, intrați în grațiile Sale”; dar cu căștile în urechi și cu ochii în „pământ” la „nimicurile” care se petrec pe el, nu vei putea auzi marea chemare.

Strigarea aceasta minunată, o vor auzi doar cei cu urechile deschise, gata să asculte și cu privirea ațintită spre cer.

Acesta este singurul mod, să fii conectat cu toată ființa la cer, ca să auzi strigarea binecuvântată, pentru că de acolo, de sus, vine izbăvirea.

Ca o concluzie, te îndemn suflete drag, să rămâi în „școala” lui Dumnezeu, oricât de greu ți se va părea. Școala acesta nu te face inginer, nici doctor, ci te face moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu.

Doamne, ajută-ne!