La moartea Domnului Isus

La moartea Domnului Isus

Genesa 22:2

„Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isac; du-te în țara Moria, şi adu-l ardere-de-tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune.”

Zilele trecute am ținut o slujbă de înmormântare și am băgat de seamă faptul că, atunci când moare un om, întotdeauna lângă el se află cineva și întotdeauna este condus pe ultimul drum de un alai funebru.

Spre exemplu, când dintr-o familie moare un membru, sunt de faţă, de obicei, rudele apropiate, sunt de faţă cei dragi.

Când moare un om în spital, sunt de faţă surorile, asistentele, cadrele medicale.

Când moare un criminal, condamnat la moarte, sunt de faţă călăii şi cei ce execută sentinţa.

Lângă crucea pe care murea Domnul Isus Cristos, au fost de asemenea mulţimi de oameni, pe care putem să-i împărţim în trei cete deosebite.

Prima ceată, este cea a nepăsătorilor.

Printre ei erau soldaţii romani, pentru care nu mai conta un răstignit în plus sau în minus.

Pentru ei era ceva obişnuit ca să pedepsească cu moartea și să ia viața cuiva.

Ei erau antrenaţi să execute ordinele mai marilor lor și să omoare la nevoie fără nici o remușcare.

Erau călăi de meserie!

Astfel de soldaţi erau sub crucea pe care murea, atârnat Mântuitorul lumii şi spune Scriptura că îşi împărţeau hainele cu care fusese îmbrăcat Isus, iar pentru cămaşă au tras la sorţi.

Chinurile și suferinţele Domnului Isus, nu aveau nici un efect asupra lor.

Erau reci, la toată scena grozavă de pe Golgota.

A doua ceată care asista la moartea Fiului lui Dumnezeu, era formată din batjocoritori.

Printre ei erau Fariseii, Saducheii, Cărturarii, Preoţii cei mai de seamă, chiar şi oameni simpli din popor; oameni de rând care îşi băteau joc de Isus, poftindu-L să se coboare de pe cruce, după ce L-au ţintuit în piroane.

Ei erau siguri că Isus, care Își zicea Fiu al lui Dumnezeu, nu va putea să se mântuiască pe Sine şi să coboare de pe cruce.

Într-un fel aveau dreptate!

Numai că Isus, nu a putut să coboare de pe cruce, nu pentru că era fără putere și nu pentru că era țintuit în piroane, ci pentru că numai aşa putea să desăvârşească lucrarea de mântuire pentru care a coborât din cer de la Tatăl.

Numai, murind pe cruce, putea să ne aducă nouă izbăvirea din robia grea a păcatului și să ne smulgă din groapa adâncă a morții.

Mântuitorul nu a putut să se dea jos de pe cruce din pricina mea și din pricina ta, suflete drag.

Ar fi dorit Domnul să nu pătimească, dar păcatele noastre nu-I dădeau voie să se mântuiască pe Sine.

A treia ceată, la moartea Domnului Isus a fost alcătuită din prietenii care L-au iubit și L-au adorat.

Erau de faţă ucenicii şi femeile credincioase, care de durere, nu mai știau ce să mai spună și ce să mai facă.

Era sub crucea Domnului Isus, mama Sa, Maria consternată de durere.

Lumea iudaică și păgână, lumea religioasă și profană, lume creată de către Sculptorul universului, a adunat toată ura de care era capabilă, împotriva Fiului lui Dumnezeu.

Acolo la cruce, lumea aceasta rea și-a arătat cruzimea față de Isus, Mântuitorul.

Lângă cruce, însă era și Ioan, ucenicul pe care-l iubea Isus.

El îl privea pe Învățătorul său de jos, prăbușit în țărână, la picioarele însângerate.

Nu mai putea să-și pună capul ostenit pe pieptul în care bătea inima plină de iubire a lui Dumnezeu, așa cum făcuse, doar cu câteva ceasuri mai înainte.

Stând însă, la piciorul crucii, Ioan putea să audă ultimele cuvinte rostite de către Învățătorul său, cu limbă de moarte:

Uitându-se peste toată mulțimea aceea adunată sub crucea Sa, Mântuitorul spune în Luca 23:34: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!”

Apoi, întorcându-se spre unul dintre cei doi condamnați împreună cu El, în versetul 43 îi spune: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai!”

Suferința trupească era însă, de nesuportat.

Domnul ridică ochii spre cer și strigă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Matei 27:46.

Și apoi: nu mai pot: „Mi-e sete!” Ioan 19:28.

Mariei îi spune: „Femeie, iată fiul tău!” și lui Ioan: „Iată mama ta!” Ioan 19:26-27.

Și ultimele cuvinte rostite de către Isus care murea pe cruce, au fost acestea: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” Luca 23:46.

Șapte propoziții rostite dintr-o inimă zdrobită, pentru ca mulțimea adunată în jurul crucii Sale să creadă, măcar în ceasul morții, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

Și astăzi sunt oameni care se comportă la fel față de Mântuitorul lumii.

Unora nu le pasă. Își trăiesc viața după bunul plac, alții batjocoresc pe Dumnezeu și se comportă de parcă ei ar fi stăpânii lumii și sunt puțini, foarte puțini cei ce-L iubesc cu adevărat.

Vai însă, de cei nepăsători şi de cei batjocoritori pentru că plata lor este pregătită în focul veşnic al iadului.

Ferice însă, de cei ce-L iubesc pe Domnul, Cel ce a fost mort şi care a înviat, pentru că lor, tuturor, Mântuitorul le-a pregătit un loc nespus, frumos acolo în cer lângă iubitul inimii lor, lângă Domnul Înviat şi înălţat la cer.

Deasupra tuturor celor adunaţi la moartea Domnului Isus, mai era cineva, era Dumnezeu Tatăl, care din cer veghea ca lucrarea de mântuire, hotărâtă mai dinainte, să fie dusă la bun sfârşit, cu lux de amănunte, chiar dacă inima Sa de Tată era zdrobită de durere, văzându-Şi Fiul, pe singurul Său Fiu, jertfit pentru păcatele lumii.

Pe Muntele Moria, a fost numai repetiția actului final al mântuirii neamului omenesc, prin jertfa supremă a Singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Cu inima zdrobită de durere, Domnul Dumnezeu se uită de două mii de ani peste fiii oamenilor și le spune:

„De n-ai avut un fiu vreodată

Legat în lanţul cel mai greu,

De nu ţi-a fost o clipă dată,

Un osândit să-ţi strige: „Tată!”

Nu poţi pricepe ce sunt Eu!

De n-ai avut un fiu în viaţă,

Crescut în veşnic jubileu,

De n-a fost dat să-ţi moară-n faţă,

Să simţi că inima-ţi îngheaţă,

Nu poţi pricepe ce sunt Eu!

De n-ai avut în bezni afunde

Un fiu zdrobit ca Fiul Meu,

Tu nu poţi, omule pătrunde

Ca să-nţelegi ce foc ascunde

Cuvântu-acesta „Dumnezeu!”

Dar dac-odrasla Mea cea dragă

S-a dat sub ochii Mei pe-altar,

O! Cât-aş vrea ca lumea-ntreagă,

În faţa crucii să-nţeleagă

Că Eu sunt dragoste şi Har.”

În marea Lui iubire, Dumnezeu din cer veghea ca Singurul Lui Fiu; Fiul pe care-L iubea, să fie jertfit pentru tine și pentru mine.

Poate că până astăzi ai fost nepăsător față de o mântuire așa de mare, sau poate că ai batjocorit pe Cel ce acum două mii de ani murea pe cruce în locul tău.

Printre nepăsători și batjocoritori am umblat și eu, „ca și Moise prin pustia acestei lumi”, dar când am aflat că Isus a murit în locul meu, am încetat cu batjocora și cu nepăsarea și am învățat să-L iubesc.

Acum pot să spun cu toată inima că-L iubesc cu adevărat pe Domnul Isus. Îl port inimă și nu mai vreau să-L dau în schimb, pe nimic din lumea aceasta.

Te invit să fii de astăzi înainte, unul dintre cei ce-L iubesc și-L așteaptă cu dor și să nu mai stai nepăsător față de o mântuire așa de mare.

Domnul să te binecuvânteze.