Cat de simpla este credinta!

Pentru ca chiar şi cei mai slabi şi neştiutori să poată fi mântuiţi, Dumnezeu a făcut calea de mântuire la fel de lesnicioasă ca şi abecedarul. În privinţa mântuirii, nu există ceva care ar putea să creeze o încurcătură cuiva; însă cum omul se aşteaptă să aibă parte de o asemenea încurcătură, mulţi sunt surprinşi să constate că această cale este tocmai atât de uşoară. Lucrurile se prezintă în felul următor: noi nu prea suntem convinşi că Dumnezeu se ţine de cuvânt în ce spune; procedăm în aşa fel, ca şi când spusele Sale ar putea fi neadevărate.

Interesant să pomenim despre un învăţător de şcoală duminicală, care a făcut o încercare. El a încercat să lămurească ceea ce este credinţa. Pentru a o lămuri copiilor, a scos ceasornicul din buzunar şi s-a adresat unui băiat: Ştii ce, vreau să-ţi dau ceasul acesta, băiatule, îl vrei? Băiatul s-a gândit puţin cam care ar fi intenţia învăţătorului, nu s-a atins de ceas şi a tăcut.

Învăţătorul a întrebat pe alt băiat: Iată ceasul! Vrei să-l capeţi? Băiatul a răspuns cu modestie: Nu, vă mulţumesc. Învăţătorul s-a adresat atunci mai multor elevi, tot fără rezultat - până când, în cele din urmă, unul din cei mai mici în vârstă, care nu părea să se gândească atâta ca ceilalţi, în schimb foarte credul, spuse în modul cel mai firesc: „Vă mulţumesc!” - luă ceasul şi-l băgă în buzunar. Faptul i-a dezmeticit pe ceilalţi băieţi, la constatarea neaşteptată că micuţul lor coleg a primit ceasul pe care ei l-au refuzat. Unul din ei îl întrebă repede pe învăţător: Şi el poate păstra ceasul? - Bineînţeles! - răspunse învăţătorul. I l-am oferit şi el l-a luat. Eu nu dau ceva ca apoi să iau înapoi, n-ar fi frumos din partea mea. Eu v-am oferit ceasul şi v-am spus că vreau să vi-l dau, dar nimeni n-a vrut să-l primească... Oh! exclamă băiatul - dacă aş fi ştiut că vorbiţi serios, l-aş fi luat. Băiatul socotise totul ca o simplă înscenare şi nimic mai mult. Ceilalţi băieţi s-au necăjit şi ei că ei au pierdut ceasul ce li se oferise. Toţi strigau: Domnule învăţător, n- am crezut că vorbiţi serios, ne-am gândit că glumiţi! Nici unul n-a luat darul, însă fiecare s-a gândit la el, dar fiecare cu raţionamentul lui - afară de băiatul care a crezut copilăreşte, ceea ce i s-a spus de către învăţător - şi tocmai el a primit ceasul. Ce bine ar fi să fim mereu ca băiatul naiv, să credem pe Domnul, şi să luăm ce El ne oferă, mulţumindu-ne cu asigurarea că El nu se joacă niciodată cu noi, şi că nu-i nedrept să primim ceea ce ne oferă Evanghelia. Am fi cei mai fericiţi oameni dacă am vrea să credem şi să nu mai punem atâtea întrebări. Însă noi avem tendinţa să ne îndoim cu orice preţ, totdeauna. Când Dumnezeu prezintă unui păcătos pe Fiul Său prea iubit, omul ar trebui să-L primească fără şovăire. Când îl primim pe Domnul Isus, El devine proprietatea noastră şi nimeni nu mai este în stare să ni-L ia. Să întindem deci mâna, şi să-L luăm fără întârziere! Când sufletele în căutare acceptă Biblia, şi când ei văd că Domnul Isus le este dat în realitate, tuturor acelora care cred în El, atunci se poate ca să dispară orice greutate cu privire la înţelegerea acestei mântuiri, la fel ca roua dimineţii la răsăritul soarelui.

Doi oameni s-au prezentat odată la un pastor, pe care tocmai îl auziseră predicând Evanghelia, ceea ce le făcuse o adâncă impresie. Ei şi-au exprimat regretul că tocmai se pregăteau să facă o călătorie depărtată, de aceea le prinsese bine cele auzite. Mulţumirea lor sinceră şi călduroasă l-au bucurat pe pastor, dar el a vrut să ştie mai multe, dacă în inima celor doi se făcuse o lucrare mai temeinică, de aceea i-a întrebat: Aţi crezut cu adevărat în Domnul Isus Cristos? Sunteţi mântuiţi? Unul din ei răspunse: Am încercat să cred! Cele auzite de la dvs. le-am mai auzit de multe ori, dar eu, vă spun drept, am mania contrazicerii, nu pot niciodată să fiu de acord cu ce spune altul.

Nu - spuse pastorul - asta nu merge. I-aţi spus oare cândva tatălui dvs. că vă e greu să-l credeţi? După ce pastorul a insistat puţin asupra acestei chestiuni, vizitatorii au obiectat că asemenea discuţie înseamnă o luare în batjocură a tatălui lor. Pastorul le-a expus Evanghelia cum a putut mai bine şi i-a rugat să creadă în Isus, să-I creadă cuvintele Sale, care merită mai mare încredere decât propriul lor tată, oricât de bun ar fi el.

Unul cin cei doi vizitatori a insistat: Nu pot crede cu adevărat că sunt mântuit. Pastorul i-a răspuns: Dumnezeu mărturiseşte despre Fiul Său, că oricine crede în El este mântui. Vreţi să-L faceţi pe

Dumnezeu mincinos sau să vă încredeţi în Cuvântul Său? În timp ce vorbeau, celălalt se ridică brusc şi cu totul surprinzător, exclamă: O, acum văd totul limpede: sunt mântuit! O, mulţumiţi-I Domnului Isus pentru mine - El mi-a arătat calea şi m-a mântuit! Acum văd totul foarte limpede. Am îngenuncheat cu toţii, lăudându-L pe Domnul din adâncul inimii, pentru sufletul care a fost luminat. Celălalt vizitator însă n-a putut pătrunde Evanghelia cum a făcut-o primul - se vedea că era parcă şi el pe punctul de a o primi, dar tot nehotărât. Nu pare curios că în timp ce ambii vizitatori au ascultat aceleaşi cuvinte, unul a venit la lumina curată şi limpede a mântuirii, iar celălalt a rămas mai departe în întuneric?

Schimbarea, transformarea care se petrece în inima omului, atunci când raţiunea lui pătrunde Evanghelia, se oglindeşte deseori în expresia feţei şi străluceşte pe ea ca lumina cerului. Ah, totul este atât de limpede, cum se face că n-am văzut mai înainte? Acum înţeleg totul din Biblie, cu toate că înainte nu am priceput nimic. Totul s-a petrecut parcă instantaneu, şi acuma văd ceea ce mai înainte nu am putut niciodată înţelege. Adevărul este mereu şi totdeauna limpede, dar omul se tot uită după semne şi minuni - tocmai de aceea nu vede ceea ce se află atât de aproape de el. Uneori oamenii îmbătrâniţi binişor, îşi caută ochelarii care sunt ridicaţi pe fruntea lor; de obicei se observă că nu vedem tocmai ceea ce este mai aproape de noi. Conform proverbului: din pricina copacilor nu vedem pădurea!

Credinţa în cele spirituale este ca mâncarea şi băutura în cele trupeşti. Prin credinţă noi primim binecuvântările harului în propria noastră natură spirituală, însuşinduni-le pe deplin. Oare oamenii care vor să creadă, dar li se pare că nu o pot face, nu-şi dau seama că pentru a mânca nu este nevoie de o forţă deosebită, dar în schimb că mâncarea dă multă putere? Credinţa este un lucru atât de simplu, încât de fiecare dată când este explicată, trebuie să avem grijă ca să nu întunecăm simplitatea ei.

Un caz interesant: renumitul predicator englez Tom Scott şi-a publicat observaţiile sale referitor la „Întâmplările Pelerinului”. Apoi a întrebat pe una din membrele bisericii sale dacă ea a înţeles cele scrise de el asupra cărţii lui John Bunyan. „O, da - spuse femeia - pe Bunyan îl înţeleg foarte bine, şi sper că într-o bună zi, prin harul lui Dumnezeu, să pot înţelege şi lămuririle dvs. referitoare la această călătorie a Pelerinului.

Nu ar fi dureros pentru cel care lămureşte cuiva ce este credinţa, să-l rătăcească tocmai prin nişte lămuriri confuze? Omul trebuie de fapt, doar să facă o simplă rugăminte, ca să primească viaţa veşnică în dar, prin Cuvântul Aceluia care nu poate să mintă niciodată. Încrezându-ne în Cristos, vom pune mâna pe mântuire şi pe viaţa veşnică. Nu este deloc necesară vreo filozofie, să ne frământăm creierul cu tot felul de gânduri - doar să ne încredem în Domnul Isus Cristos, cum ne-am încrede în tată! nostru. Cum ne-am încredinţa banii la bancă, sau sănătatea unui medic!

Pentru unii dintre noi, adevărurile care odată erau greu de înţeles, sunt acum aspecte de care ne vine foarte greu să ne mai îndoim. Dacă vreunul din străbunicii noştri s-ar scula din mormânt şi ar vedea felul nostru actual de viaţă, cu greu ar crede toate câte i-ar sta acum la îndemână. El ar spune dimineaţa la sculare: Unde este amnarul şi cremenea? Vreau să aprind focul! Şi noi i-am da o cutiuţă cu câteva beţişoare de lemn, spunându-i să frece unul din ele, pe marginea cutiei. Omului i-ar trebui multă încredere în spusele noastre, înainte de a crede că focul poate fi produs pe această cale. La fel ar fi cu o fotografie, sau cu trenul, fără cai. L-am uimi pe bătrân - ar avea nevoie mereu de multă încredere în tot ce-i spunem. Şi noi totuşi le credem pe toate cu multă uşurinţă, pentru că experienţa ne-a deprins cu ele.

Au nevoie întâi de toate de credinţă, toţi oamenii străini de cele spirituale - pentru că ei încă sunt cufundaţi în întunerec. Dar ce simplu este pentru noi, care avem o viaţă nouă, ca să avem legătură cu realităţile spirituale! Pentru că noi avem un Tată cu care stăm de vorbă şi El ne ascultă! Noi avem un Mântuitor, care pricepe foarte bine inima noastră şi ne ajută în luptele noastre împotriva păcatului. Totul este foarte lămurit pentru acela care înţelege! Facă Domnul, ca să priceapă cât mai mulţi oameni cât mai lămurit lucrarea divină de mântuire! Amin.