Introducere în epistolă partea 2

1.1.Tema epistolei

Deși Iuda pregătindu-se să scrie despre mântuire, a fost călăuzit de Duhul Sfânt pentru a scrie cu totul altceva, și anume despre apostazie și apologetică (Iuda 3). Duhul Sfânt vrea să facă un apel important tuturor credincioșilor cu privire la apostazie și la lupta pe care aceștia trebuie să o ducă împotriva ereziilor infiltrate în Biserică.  A devenit necesară lupta deoarece gnosticismul s-a strecurat printre credincioși timpului de atunci.

 Întotdeauna Biserica s-a confruntat cu persecuțiile venite din afară și cu ereziile născute în interiorul ei. Oameni care au intrat în Biserică, dar care nu au fost născuți niciodată din nou, au intrat cu scopul de a  o distruge. Domnul Isus a spus că cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar iar hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească (Ioan 10:1, 10). Apostolul Pavel îi numește pe apostații aceștia, câini și lupi răpitori (Fapte. 20:28-30; Fil. 3:2).

Sau, sunt oameni care au avut parte de harul ceresc, de iertarea păcatelor și de înoirea făcută de Duhul Sfânt, au avut parte de slujbe sau de revelații divine precum Cain, Core și Balaam, și care totuși au căzut, ei sunt după cum spune Iuda „de două ori morți, desrădăcinați” (Iuda 12f). APOSTAȚI.

În epistolă nu este vorba de alunecarea de la credință, deoarece Iuda nu se referă la aceasta, ci se referă la oamenii care nu au fost convertiți niciodată și care intenționează să distorsioneze adevărurile lui Dumnezeu. Sau care au fost convertiți, dar au lepădat credința adevărată, încercând să propage învățături străine. Petru a fost apostolul care în timpul presiunilor făcute de o slujnică, s-a lepădat de Domnul Isus, dar pe care L-a iubit din toată inima și care s-a pocăit de alunecarea lui.   

Epistola are ca subiect marea apostazie sau lepădare de credință pe care Domnul Isus o profețise înainte de revenirea Lui (Matei 24) și joacă un rol important în înțelegerea acesteia. Iuda aduce în temă profețiile apostolilor despre vremea din urmă și despre apostazie. Apostolul Pavel spunea de asemenea că lepădare de credință va veni înainte să vină ziua Domnului (2 Tes. 2:1-3). Tot el mai spune inspirat de Duhul Sfânt, că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor (1 Tim.i 4:1). Oamenii nu vor accepta învățătura sănătoasă ci o vor respinge în favoarea învățăturilor plăcute inimilor lor și își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite (2 Tim. 4:3-4)

Ea vorbește de plecarea din sfințenia credinței în umblarea după poftele carnale.  

Epistola mai prezintă și faptele apostaților, fapte pe care le fac fără nici un pic de scrupule. Despre trăirea lor desfrânată, sufletească, în absența Duhului lui Dumnezeu.

 În ea sunt așa numitele triade, adică grupuri de câte trei, sau trei idei/argumente. „Unii comentatori identificând nu mai puțin de 18 de astfel de serii”. Ea se bazează pe trei idei/argumente. Iuda când vrea să argumenteze un lucru, aduce în vedere întotdeauna, trei argumente. El a înțeles că e necesar ca expunerea pe care o face să fie bazată pe trei idei/argumente. Iată ce spune Scriptura: „ .. un singur martor nu va fi deajuns ...  ca să adeverească vreo nelegiuire sau vreun păcat oarecare; un fapt nu va putea fi întemeiat decât pe mărturia a doi sau trei martori (Deut. 19:15). „Oare nu ar sta aceasta în legătură cu depunerea unei mărturii desăvârșite?”

Dar nu este singurul. Marcu descrie și el evenimente în grupuri de câte trei. Prezintă trei scene legate de traversarea mării (4:35-41, 6:45-52; 8:14-21), trei scene despre înmulțirea pâinilor (6:35-44; 8:1-10; 8:14-21), trei predicții legate de patimele lui Isus (8:32; 9:32; 10:35-37). Prezintă trei apostoli, Petru, Iacov și Ioan care în grădina Ghetsimani adorm de trei ori (14:32-42).

1.2.Ce este apostazia?

Apostazia are în principal două laturi, iar DEX-ul (dicționarul explicativ al limbi române) spune așa:

a.      Renunțarea la o credință religioasă și renegarea doctrinei acesteia

b.      Revoltă, răzvrătire sau răscoală asupra unei stăpâniri

În epistola lui Iuda, sunt cuprinse ambele laturi. Oameni care au renunțat la doctrina creștină care a fost încredințată sfinților (apostolilor) o dată și pentru totdeauna (Iuda 4), și oameni care s-au răsculat împotrva autoritații divine (Iuda 5,6,7,11 etc.).

1.2.1.      Apostazia prin renunțare la credință

Apostazia implică o înțelegere/revelație lăuntrică a adevărului Scriptural, dar o respingerea voită și voluntară a acestuia. În cartea Faptele Apostolilor scrie: „Dar ei au auzit despre tine că înveți pe toți Iudeii, care trăiesc printre Neamuri, să se lepede de Moise,(adică să renunțe la învățăturile lui Moise) că le zici să nu-și taie copii împrejur și să nu trăiască potrivit cu obiceiurile...” (Fapte 21:21).

 Oameni pot cădea într-o erezie doctrinară, neînțelegând  (sau nu au primit lumină din partea Duhul Sfânt) un pasaj Biblic sau o doctrină, crezând o învățătură greșită, deoarece așa au fost învățați sau îndrumați de către altcineva, fără a cădea în apostazie. Apostolul Pavel, fariseu de meserie, din partida cea mai îngustă a Fariseilor, era un om care cunoștea Legea iudaică în amănunțime și care era atât de plin de zel pentru ea, încât îi persecuta pe creștini. Dar el afirmă că atunci „lucram din neștiință în necredință” (1 Timotei 1:13). Deci nu poți să respingi ceva dacă nu îl aflii mai întâi. Pe când Domnul Isus se afla în Cezareea lui Filip, împreună cu ucenici, Petru primește revelația de la Dumnezeu, revelație cu privire la Persoana Mântuitorului, cine este El (Matei 16:17). Prin urmare pentru a afla adevărul avem nevoie de revelație. Tot Pavel spune că „prin desoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta despre care v-am scris în puține cuvinte” (Efeseni 3:3).

Dar în momentul în care un om este luminat de Duhul Sfânt asupra adevărului, după care îl respinge voit, atunci devine apostazie. Prin urmare apostazia este o respingere deliberată a adevărului după ce este cunoscut. Apostolu Petru când vorbește despre lucrul acesta spune că „după ce au scăpat de întinăciunile lumii prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care la fusese dată (2 Petru 2:20-21).

1.2.2.      Apostazia prin rebeliune

Începând cu Cain primul om născut pe pământ, care nu numai că a respins adevărul ci a fost și un om carea luptat împotriva lui, de atunci oameni au continuat să se răscoale împotriva lui Dumnezeu. Dar rădăcinile sunt mult mai îndepărtate decât de la Cain, ele merg mai înainte de a fi rasa umană, cea angelică, unde îngerii s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu (Iuda 6,11).

Dumnezeu este un Dumnezeu al rânduielii, și El a instaurat din totdeauna stăpânirii și autorități. În poporul Său Dumnezeu a rânduit să fie o ierarhie (Efeseni 4:11; Evrei 13:17). Este o ierarhie lăsată de Dumnezeu în lume (Romani 13:1-6; 1 Timotei 2:1-3), și este una chiar în clasa îngerilor (Efeseni 6:12).

Începând cu Genesa 9 unde Biblia consemnează primul conducător din guvernarea omenească, pe Noe care era și cap de famile. El trebuia să fie protector, apărător și întreținător al ei. Cineva avea dreptul să dețină funcția de conducător doar dacă câștiga acest drept protejând, apărând și câștigând pâinea familiei. De la nivelul de familie s-a ajuns la cea de trib, apoi de sat, de mare cetate, de națiune și apoi de imperiu.

O persoană care se ridică împotriva stăpânirii lăsate de Dumnezeu, acea persoană se ridică împotriva lui Dumnezeu Însuși. Când Core s-a răsculat împotriva lui Moise, împreună cu Datan și Abiram, și cu cei două sute cincizeci de oameni, ei nu s-au răsculat împotriva lui Moise ci împotriva lui Dumnezeu Însuși (Numeri 16:2-3, 11).