Oglinda

… si sa va imbracati in omul cel
nou, facut dupa chipul lui Dumne-
zeu,de o neprihanire si sfintenie
pe care o da adevarul.
(Efeseni 4:24)

Este mândru omul “cumsecade”
Și se admiră mulțumit.
Oglinda-i spune: “Ce frumos ești,
Cu fapte bune-mpodobit!”

Pe uliță el merge țanțoș,
Cu pasul sigur, apăsat,
Iar admirația lumii-i pune
Pe față-un zâmbet încântat.

Ei… da! Ca el, în lume oameni
E tare greu de întâlnit
Și chiar și Dumnezeu, în ceruri
Desigur, că e mulțumit.

El n-a furat măcar o dată
Și n-a ucis măcar un pui
Și n-a stricat, de când trăiește,
Nicicând, căminul nimănui.

Dar nu numai atât! O, Doamne!
E doar atâta de bogat!
Și-n fiecare mână-ntinsă,
El un bănuț a aruncat!

Iar când la poarta casei sale
Un biet olog pribeag s-a abătut
Și cu puterile sleite
Un adăpost doar i-a cerut,

În grajd, pe fânul proaspăt, moale,
Să odihnească îl lăsa
Și chiar un codru bun, de pâine,
Adeseori îi dăruia.

… Stă și-n oglindă se privește
Și se aprobă ne-ncetat.
O, ce frumos îi este chipul!
E tare… tare încântat!

O, cât de fericit se simte
Că nu-i și el un păcătos
Cum simt cei mulți ce au nevoie
De jertfa lui Isus Hristos!
Din pricina acestor fiinţe
Pierdute, pline de păcat,
A trebuit să-și deie viața
Un Om atât de minunat!

"Da, pentru aceștia-minunată
Invățătura ce vestește."
O recunoaște chiar și dânsul
Deși pe el nu îl privește!

*

Și-așa cum stă privind cirstalul
Și își grăiește mulțumit,
În apa limpede-a oglinzii
Un chip, deodată a zărit.

Un chip cum n-a văzut vreodată.
Cu ochii mari și gânditori,
Ce știu adânc privi în suflet
Și-atâta de pătrunzători,

Încât privindu-I doar o clipă –
Oricât ai fi de ”însemnat”,
Te simți atâta de netrebnic,
Că-ți pleci privirea rușinat.

Iar fața-o are atât de blândă,
Atât de tristă, de nespus,
Că tot privind-o îți vine-a plânge
De-un dor neînţeles răpus.

”Al cui e chipul din oglindă?
Și-n casă cum de a intrat
Când ușile sunt încuiate?”
Se-ntreabă el cutremurat.

Dar nu-ndrăznește să vorbească
De parcă graiul i-a pierit
Și nici să fugă, vai, nu poate.
Uimirea-n loc l-a țintuit.

Deodată e străpuns în suflet.
Căci chipul dulce de nespus
Ce mustrător la el privește,
E chipul Lui… al lui Isus.
S-au întâlnit. Stau față în față,
Isus și el… cel ”cumsecade”.
Iar sub privirea arzătoare
Cu groază simte cum îi cade

Ceva ce ani și ani de-a rândul
Obrazul i-a acoperit –
O mască fină și frumoasă –
Fără ca să fi bănuit.

Isus arată spre oglindă
Și-i spune-ncet: ”Acum privește”.
Iar el privindu-se acuma
Plin de oroare hohotește:

O, nu! Nu este cu putință
Ca chipul cel hidos si rău
Să fie-al lui! Nu, nu se poate
Să fie însuși chipul său!

Își freacă ochii. Poate doarme?
Dar nu. Nu-i vis și nici coșmar,
Căci iată, chipul din oglindă,
Cel hâd și rău, rânjind barbar,

E însuși chipul lui ce-i spune
Acum, că masca i-a căzut;
Tot adevărul ce-altădată
Să recunoască nu a vrut:

”Spui că eşti drept, c-ai fapte bune?
Ei, hai să ți le-nșir pe rând;
Din nesfârșita-ți bogăţie,
Când întâlnit-ai un flămând,

Zii, ce i-ai dat? Un ban de-aramă?
Sau un culcuș umil i-ai dat?
Când tu te lăfăi în mătăsuri
Și locuiești într-un palat?

Și zici că n-ai furat? Dar spune,
Pe câți tu nu i-ai înșelat
Zicând că e ”negustorie”.
Zii, asta nu-nseamnă ”furat”?
E drept că n-ai stricat o casă,
Dar de curvit, tot ai curvit
În gând, cu ochii și cu fapta
Atunci când pofta ți-a venit.

Cât despre crimă, află-acuma
Că ești un groaznic ucigaș.
Atâtea suflete ucis-ai
Cu-a ta purtare rea, de laș!

Și-n inima-ți plină de pofte
De câte ori nu ai dorit
Atâtea lucruri nepermise…
Și câte-orori n-ai faptuit?

De câte ori pe vreo ființă
Tu s-o vezi moarta ai fi vrut
Și de nu te temeai de lege,
Tu multe crime-ai fi făcut.

Ești însetat de slava lumii
Și egoist, și crud, și rău,
Iar toate faptele-ți de bine
Sunt un gunoi la Dumnezeu”.

… Și câte adevăruri crude
Oglinda nu i-a mai șoptit!
Atunci, cu mâinile amandouă,
El fața și-a acoperit.

Pe urmă, prins de disperare,
Oglinda la pământ trântește,
Apoi cu fața în țărână
s-aruncă jos și hohotește.

Dar, vai acum e și mai groaznic,
Căci fiecare ciob de jos
Îi oglindește, înmulțindu-i
Un chip respingător, hidos.

Speriat de hora deșucheată
Ce-n juru-i parcă dănțuiește,
Spre Cel ce ințelege totul,
Plângând amarnic se târăște:
”O, cât de orb am fost, Isuse,
Când mă credeam nespus de bun!
Când bun e doar cerescul Tată.
Am socotit ca un nebun.

Nebun am fost când, fără pată –
Curat de tot m-am socotit,
Când numai Tu, Isuse Doamne,
Ești și rămâi neprihanit.

Nebun am fost când doar prin fapte
Speram în ceruri a intra,
Când una doar, deschide cerul
Și-această faptă-I Jertfa Ta.

Mântuitorule, mă iartă!
O, cât de-amarnic mă căiesc!
Abia acum văd adevărul,
În ochii-Ți când mă oglindesc.

*

Se-apleacă plin de milă Domnul
Spre cel de remuşcări răpus
Și ridicându-l din țărână
Cu glasu-I dulce de nespus,

El îi vorbește și-l mângâie
Cu bunătatea unui frate,
Spunându-i plin de duioșie:
”Păcatele îți sunt iertate”.

O, ce lumină scaldă acuma
Obrazul cel schimonosit!
Cu-ncetul fața-i se destinde
Și-o pace fără de sfârșit,

Cuprinde-ntreaga lui făptură
Și-i dă atâta strălucire,
Încât nu poți privi la dânsul
Fără de teamă și uimire.

*

O, suflete de vrei să afli
Într-adevăr așa cum ești,
Nu te-oglindi în propria-ți viață
Ci în Isus să te-oglindești.
Atunci afla-vei adevărul
Că nu-i nimica bun în tine.
Gunoi sunt rang, întelepciune,
Avere, faptele-ți de bine,

Sfințenia ta sau frumusețea,
Talentele-ți fără sfârșit,
Iubirea ta sau bunătatea,
Curajul tău nemărginit...

Aceste toate sunt podoabe
Doar... dacă le primești în dar
Smerindu-te în fața crucii,
Pe culmea muntelui Calvar.