Trăind o dublă toamnă

Trăind o dublă toamnă

Prin negura ce curge, prin crengi posomorâte,
Imagini deslușesc, frumoase și urâte.
Nu-s umbre ce se-nfruptă, cu-a toamnei goliciune,
Sunt triștii copaci, ce plâng de goliciune.

Privesc apoi spre lutul, ce țipă-a fi lipit,
De negura lumească, atunci când e-ncolțit.
Și-ncerc să fug de umbre, ce sunt amăgitoare,
Ținându-mi iar privirea, către albastra zare.

Sub mantie de brumă, ce naște iar fior,
E o lume de decesuri, ce-aproape toate mor.
Râvnesc parcă copacii, din rădăcini să fugă,
Să prindă primăvara, din urmă s-o ajungă.

Nici eu nu-s mai departe, de oarba lor voință,
Câți ani n-am înțeles, ce-nseamnă,, pocăință’’.
Doar crezul fluturat-am, ca pe un steag pe pod,
Și-atâția ani copacul, mi-a fost lipsit de rod.

Sunt mulți ce nu le plac, a toamnei rece palmă,
Când pentru alții e slută, iar pentru unii mamă.
A împărțit din miere, cu cei care muncesc,
S-au bucurat de fagur, și cei ce trândăvesc.

Sunt lucruri care mint, și sorb a noastră minte,
Că veșnicia poate, e joc doar de cuvinte.
Și câte toamne-au fost, ce mult m-am îmbătat,
Cu mustul neștiinței, ce mult m-am înșelat…

Privesc din nou pe geam, la burnița de-afară,
Și mă întreb cum poate, pe umeri de o cară !
Nu-i moft și nici osândă, că-i rece sau bizară,
Așa-i lăsată dânsa, ca an de an să-apară.

La fel ca anotimpul, cu ploaie și cu ceață,
E ființa omenească, fără Isus în viață.
Mă bucur ce aduce, și o numesc chiar Doamnă,
Regret căci am trăit, mulți ani o dublă toamnă.

Viorel Balcan 9 noiembrie 2013