Toamnă, frunză călătoare...

Toamnă, frunză călătoare...

Toamnă, frunză călătoare, în zbor lin, pe aripi de vânt,
Arăți viața trecătoare, ce-i un abur, e un cânt,

Ce se naște-n aspirații de frumos și de iubire,
Iar la asfințit, ca astre, întră-n veșnic nemurire.

Toamnă, frunză aurie, ce porți dor de primăvară,
Pui în noi tendință vie, a Etern, a veșnic Țară,

Unde Soare nu apune, divină e Lumina Lui;
Se înalță dor în rugăciune, cunoască voia Tatălui,

Orice călător pe Tera: toamna vine, e anotimp,
Și ce-i bine, creatura, sa perceapă, e un timp

Prescris ca zbor, apoi cules, și ce măret e să înțelegi:
Ești iubit și esti ales, ca viața să alegi.

Ce frumos, cât nu e iarnă, și un soare mai lucește,
Să avem rod divin în toamnă, prin Acel, ce tot zidește.

Ce frumos să fii tezaur, a unei toamne în roade sfinte,
Prin Cel Sfânt, curățit aur, ce adună, strânge-n vii cuvinte,

Ce plăcut să fii mireasmă, cu parfum de Cer-iubire,
Pelegrin spre sfânta casă, o rază a Soarelui-sfințire.

Toamnă, frunză călătoare, în zbor lin, pe aripi de vânt,
Arăți viața trecătoare, ce-i un abur, e un cânt.