Se duc anii...

Se duc anii...

Se duc anii ca şi vântul
Care suflă ne-ncetat,
Erodând subtil pământul
Cu al său, veşnc suflat
Cât e de lung şi de lat.

La fel timpul erodează
Cu-anii lui cei trecători,
Pe om şi îl degradează
Pare-se, cu paşi uşori,
Ce nu se simt, uneori.

Şi astfel, pe negândite
Sub imperiul existenţei,
Clipe ce-i par fericite
Prin aspectul influienţei
Îi scad tăria prezenţei,

Timpul trece, şi iar vine
Anii vin, şi-anii iar trec,
Zilele nu mai sunt pline
De voie bună şi cântec,
Şi-n iubire, nu se-ntrec.

Clipele ţi-apar sinistre
Viaţa când examinezi,
Amintind nostalgii triste
Pe care, altfel le vezi
Şi vrei să te consolezi.

Stai un pic în consolare
Şi tragi linie, şi-aduni...
Din viaţa cea trecătoare,
Câţi au fost anii cei buni
Amintindu-ţi de străbuni?

Câţi din ei, ai consacrat
În a Domnului lucrare,
Când duios te-a întrebat
Duhu-n-a lui cercetare,
Din Iubirea-ndurătoare?

Sau ai îngropat talantul
În pământ să îl păstrezi,
Lucrarea s-o facă altul
Tu vrând să-l înapoiezi,
Timp să ai să te distrezi?

Domnul, la a Sa venire
Socoteala, îţi va cere,
Că ai stat în trândăvire
Neglijând a Lui cerere,
Având şi har şi putere!

Flavius Laurian Duverna
19 iulie 2012