Scrisoarea unei creștine către un amic ce s-ar vrea intim

O, prieten drag al sufletului meu,
De ar atinge-o rază duhul tău!
Câte -aș vrea să-ți dezvălui, pe rând,
Dar încerc să-ți transfer gând cu gând:
Căci cuvintele bune-mi rămân pe buze,
De pe limbă arunc cu fraze-obuze-
Ce-au explodat prietenia prea caldă...
Eu visam o amiciție curată;
Dar toate-n lume, azi, sunt pervertite,
Simțămintele pure-s rănite.
Prea multă căldură din inimă poate
O relație castă s-o tragă spre moarte.
Țin la tine, mi-ești drag, prin iubirea Agape,
Ce dorește doar duhul, nu corpul aproape,
Căci trupul se duce și piere-n țărână,
Dar sufletul-duh vrea în Rai să rămână.
Acesta-i destinul când umbli-n lumină,
Și duhu-i stăpân peste trupul de tină!
Dar patima carnală, nesfințită,
Poate ucide chiar ființa dorită!
În iad o împinge, pe pământ o distruge,
Căci tot ce-a zidit în viață îi frânge.
Cavalerii creștini, de demult,
Când îndrăgeau o doamnă prea mult,
Soțului ei îi cereau permisiune
Să îi creeze-n turniruri- renume!
Și-n numele-i drag se luptau,
Chiar dacă trupul ei nu-l atingeau!
„Doamna inimii” lor o proclamau,
O dată-n an mâna i-o sărutau!
Amorul cavaleresc era curat,
Prin frica de Domnul- era sublimat!
Menestrelii creștini toți, odată,
Își cântau muza castă, măritată.
Așa a iubit-o Dante pe muza sa,
Și Beatrice-n rai îl conducea...