Pe prispa vieții

Pe prispa vieții mele, în afară,
Împrospătez mușcatele în glastră,
Pe cerul meu, doar porumbeii zboară
Sclipind în Soare, pe-ntinderea albastră.

Privesc în Duhul, mai presus de boală,
Jos, oase albe mute în mormânt,
Sclipesc altarele ca o beteală,
Respir ozonul, dincolo de ce sunt.

Acum mi-e socoteala sfântă, pură,
Din ecuații ample, erudite,
Am scos valori de Dragoste și ură,
Cu plus și minus, domenii infinite.

Ce bine-i Doamne, să mă plimb cu Tine,
Să conversăm în simțuri feerinde,
Să fiu fotonul Dragostei divine,
Când Raza Ta-n Iubire mă cuprinde.

Mulțumesc Isuse, că Te-am întâlnit
Și mă întorc în casa mea de lut,
Duc povara crucii, până la sfârșit,
Să fiu lumină, așa cum Tu ai vrut.

Pe urma lacrimilor de căință,
Curge lutul meu, încet, înspre apus,
Dar sufletul se-nalță prin Credință,
Răsăritul Vieții mele ești, Isus.

Încredințată sunt că-n Tine am un loc,
Tu îmi ești Raiul, sfânta desfătare,
Mă vei trece printre lungi săbii de foc
Și-ți voi sluji la scumpele-Ți picioare.

Eu nu accept verdictul omenesc,
Tu, Domn al slavei, mi-ai plătit păcatul,
De dragul Tău, mai mult mă pocăiesc,
Te laud Doamne, Tu ești Împăratul.

Amin!