Cântarea Roadelor

Cine sunt acei ce-nfruntă vremea atât de aspră și de grea,
arând și semănând întruna batjocoriți de cei din jur?
... Pe fețe stropii de sudoare
cu stropi de lacrimi se-mpreun,
nici vântul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală,
doar soarele ce dogorește le schimbă-n ceva lucitor
de nu știi dacă-s stropi de sânge
sau stropi de aur de Ofir...

La ce privesc așa ʼnainte spre Răsărit cu bucurie?
Spre unde-aleargă-așa de grabnic
chiar dacă duc povară grea?
De ce așa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergând?
De ce trec aruncând sămânța
de-atâtea ori pe-același loc?
De ce pe boabe de semințe cad boabe de pe fruntea lor?
Când seara este-atât de-aproape,
de ce ei nu privesc napoi?
- Sunt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cântări!

Cine sunt acei ce-n brațe pline culeg lumină și comori?
A-cui sunt cântecele-acestor frumoase roade,
dulci și mari?
- Căci până peste tot hotarul întins, răsună voioșia
atâtor vii, livezi și lanuri,
cu largi arome de belșug!

- Sunt frații mei de ger și jertfă,
de crez și cer,
de plug și plâns
cu care-am semănat alături
și-aș vrea alături să culeg...

- Stăpâne-al Roadelor Eterne,
doresc să-Ți cer să-mi dai la urmă
cântarea celui ce culege un rod prin muncă câștigat,
de-acolo chiar de unde nimeni n-a mai crezut
decât el singur,
nu numai pentru că acolo a plâns și-a suferit ca nimeni,
ci pentru că-a crezut atuncea,
când nimeni alții nu credeau!