Când străbat aceştia Valea Plângerii

Călător ce credincios,
Pe-acest drum de umilință,
Umblii mult desculț pe jos,
Zdrențuit de suferință.

Dezbrăcat de haine scumpe,
Mă îmbracă cu ocară,
Lumea-mi dă ca strălucire,
Doar dispreț iarăș și iară.

Tu-n zori de zi ți-mbraci tristețea,
Și te-ncingi iar suspinând,
Urmezi cu pași desculți cărarea,
Până spre seară tremurând.

Ce grea e crucea ce apasă,
Necontenit în viața mea,
Fața-mi de vânt și soare-i arsă,
Și lacrimi șiroiesc pe ea.

Arat ți-e sufletul de brazde,
Ce răscolesc mari suferinți,
Brăzdează soarta care-ți cade,
Multe deșerturi roși, fierbinți.

Durerea inima-mi topește,
Cu focul ce ma-aprins,
Lăuntrul ars și mi-l negrește,
Ca ceara-n foc nestins.

Prin valea plângerii la pas,
Doar tu și năzuința,
Pierdut-ai tot, credința ți-a rămas,
Și-ai câștigat făgăduința.

Urmez nevrednic calea,
Păstorului cel bun,
Primit-am si eu îndurarea,
Dar și altora le-o spun.

Lovit pe calea întristării,
De oameni pe nedrept,
Le dai la schimb, iertarea indurării,
Părintelui cel Drept.

Cei care udă cuvantul cu lacrimi,
Și-o vor secera mai apoi in snopii cântările de bucurie.



Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie.
Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii.
Psalmul 126: 5,6