Căință, lacrimi, rugăciune.

Căință, lacrimi, rugăciune.

Ca un fum de tămâie, să-mi fie rugăciunea,
În colț de odaie, când spre Tine-o îndrept.
Tăcut ca mormântul, ce n-are splendoare,
De sus izbăvirea, în toate s-aștept.

Ca norul ce vine, cu lacrimi de ploaie,
Ce plânge cu tunet, cu ropot ce sună,
În palme adun, stropi sărați ce sunt lacrimi,
Să-ți spun că păcatul, își lasă iar urmă.

Zdrobit ca și bobul, în teascul minciunii,
La bărci de hârtie, arhitect eu am fost.
Iar cârma de paie, m-a purtat în derivă,
Pe valuri spumoase, fără țintă sau rost.

Genunchii îi plec, ca și umbra spre seară,
Când noaptea se-mbracă, cu-aceiași culoare,
Ca puiul ce strigă, flămând după mamă,
Plângând vin la Tine, să-mi dai iar iertare.

Ce bine mi-ar prinde, să fugă de mine,
Mândria și lenea, cu-a lor cunoștință !
Armura cea veche, înnoiești-o prin Duhul,
Și-n toate prin Tine, să am biruință.

Păcatul m-a frânt, ca și colțul de pâine,
Deși anii mei, pentru Tine-s o zi.
Regretul m-apasă, nu-l las ca să fugă,
Iertare și viață, la Tine-oi găsi.

Căința să-mi fie, pământul pe care,
Genunchii să-i plec, când în rugă eu vin.
A ochilor hrană, și plânsul să-mi fie,
Iar ruga scăldată, in iaz de suspin.

Părerea de rău, să-mi fie ca mamă,
Iar lacrima pâine, în rugă mereu.
Mărește-mi credința, și dorul de Tine,
Și-n viață s-alerg, după Tin’ Dumnezeu !

Viorel Balcan 7 noiembrie 2013