În spaima strălucită

În spaima strălucită a Marii Învieri
cădea-vor dintr-o dată hotare de tăceri
Porți veșnice cădea-vor adâncuri arătând
și cei de după ele ieși-vor tremurând...

Nimicul ce-ascunsese sub chip acoperit
tot ce-a-nghițit de veacuri, tot ce părea pierdut,
va da-ntr-o clipă totul strigând cutremurat
că nu există moarte, că nu-i nimic uitat.

Mormintele de flăcări, de ape sau pământ
vor da-ntr-un salt afară tot ce-au ascuns tăcând,
se vor reface trupuri cu chip înmărmurit,
căci nu există moarte, căci nimeni n-a murit!

În clipa cea de fulger a Marii Arătări
va izbucni prin ceruri furtuna de cântări
toți vecii de-așteptare se va părea un vis
și Cerul ca Adâncul va aștepta deschis.

Din fața-nfricoșată a Marelui Județ
vor merge-n flăcări fiii eternului dispreț,
vor merge-n slavă fiii eternei Învieri
și n-au să se mai vadă în veci și nicăieri.

O, Mare Zi, trezește-i pe toți cu spaima ta
și fă-i de-acum s-aleagă de partea cui vor sta
fă-i toți s-aleagă partea din ceruri, lângă Miel,
în iad să meargă numai satana, singur el!