Două gânduri

Două gânduri

Gânduri care nu-mi dau pace îndreptându-se spre Tine,
Care vin şi rup tăcerea aşteptărilor din mine,
Sunt ca zorii primăvara peste muguri înfloriţi
Sau ca albii ghiocei sub zăpadă abia iviţi.
Sunt ca apele de munte izvorând din înălţime
Curate şi-atât de limpezi până să ajungă-n lume.
Mă fac să Îţi simt iubirea împletită cu răbdare
Ca apoi mult să mă bucur când prin ele-mi dai iertare.
Dar mă fac să văd şi faţa, dreptăţii ce stă să vină
Şi pedeapsa ce-o aduce fără cea mai mică milă.
Atunci gândurile mele se prind de făgăduinţă
Din credinţa şi Cuvântul care-mi aduc biruinţă.
Şi mă lupt să am în mine slăbiciunea ce sta-n Tine
Biruind tăria lumii cu a ei vrăjmaşă fire.
---------------
Gândul care mă îmbracă şi-mi aduce bucurie
Mintea mult o luminează prin înalta Ta solie:
"Să trăieşti privind la slavă, ca fiind legat de Mine,
Tot ce faci să ştii că este cercetat de-a Mea privire,
Amândoi să facem nuntă într-un legământ al minţii
Eu ca mire, tu mireasă îmbrăcând haina credinţei.
Desfătarea ce o ai să îţi fie o cunună
Albă şi strălucitoare, împletită de-a Mea mână.
Fii un suflet mereu nou adunând daruri alese
Mirele să-Şi dea iubirea prea frumoasei Lui mirese".

"Gândurile desfătării, eu mireasă şi Tu mire
Sunt muguri de primăvară care vin să crească-n mine,
Iar când florile sunt albe cu petale tremurânde
O mireasmă din Eden sufletul să mi-l inunde.
Şi mai sunt ape de munte izvorând din înălţime
Fără să se piardă tulburi prin pustiurile din lume,
Iar apa lor cristalină sub florile tremurânde
Sorbind-o să simt cum viaţa, slavei Tale mă pătrunde".
---------------------------------
Gândul care mă îmbracă cu a lui trăire vie
Mintea mult o luminează prin înalta Ta solie:
"Să trăieşti privind dreptatea, legată fiind de Mine,
Tot ce faci să ştii că este cercetat de-a Mea privire.
Eu vin pe un nor de foc, munţii fug şi se topesc,
Groaza umple tot pământul umplând ochiul omenesc,
Fundul mării se arată, păsările au pierit,
Glasul Meu umple tot cerul: "Timpul lumii s-a sfârşit"! .


Dreptatea e scrisă mare, prin porunca din Cuvânt,
Fala lumii piere toată coborâtă în adânc.
Când cei mulţi vor plânge amarnic şi se vor ruga de stânci
Să cadă şi să-i ascundă de ce e scris în porunci,
Când pământul crapă-n valuri pustiit sub grozăvii
Gândul tău ce a ales, tu de partea cui să fii? .
Cu cei care au iubit şi-au trăit al Meu Cuvânt
Luptând apăsaţi de fire s-aibă trup şi gândul sfânt,
Sau cu cei care se roagă stâncilor ca să-i omoare
Neputând în faţa slavei să rămână în picioare?".

„Gândurile acestea Doamne, cu a lor trăire vie
Cu totul mă înfioară prin înalta Ta solie.
Sunt ca muguri primăvara prinşi de-o ploaie îngheţată
Floarea gingaşă să cadă, uscată şi scuturată,
Sunt ca apele de munte izvorând din înălţime
Devenind adânci şi tulburi prin pustiurile din lume.
Când aceste gânduri vin luîndu-mi orice bucurie
Parcă-aş fi floarea ce stă sub o zăpadă târzie,
Sau izvorul ce-a pierdut limpezimea lui din munte
Curgând tulburat sub nori în albii cu maluri rupte.
Atunci în gândul ce-l am, văzând ziua care vine
Strig întruna şi Te rog să fiu legat doar de Tine,
Să am mugurii pe ramuri nu sub norul negru-al firii
Ci-nflorirea lor s-o facă soarele neprihănirii.
Să beau apa cristalină curată ca cea din munte
Să-mi dea gândurile limpezi, cum stau sub divina frunte,
Atunci când vine dreptatea, peste tot ce-are suflare
Eu fiind legat de Tine, să pot sta drept în picioare".

Psalmul 33:18; 5o: 3; 97:1-6; 23:2; 69:1-3; Isaia 43:4; 2:19;
24:19,20; 44:3; 58:11; 61:10; 62:5; Zaharia 4:10; Ioan 4:10;
Apocalipsa 21:2,9; 6:14-17; 22:1.