A FOST DEJA RĂPIREA!...

E noapte-nmiresmată de roze în grădină;
Pe stradă, la ferestre, nu vezi nicio lumină.
E liniște deplină, pustiu e satul meu
Unde-n sânul familiei, de mic crescut-am eu.
Nici un lătrat de câine și niciun glas de om,
Pare că-ntreaga lume e cufundată-n somn.
E primăvară dulce, se merge înspre vară
Și cântă-n serenade greieri pe câmp, afară.
Numai regina nopții se vede printre flori
Cu ale ei petale deschise către nori
Ca o mireasă care mereu, mereu așteaptă
Pe cineva din zarea cea tainic sigilată.
Chiar de e întuneric, în mine-i bucurie
Căci simt cum se coboară parfum de veșnicie
De sus, precum o boare, peste grădina mea
Plină de flori frumoase ce prind a fremăta!
Cu drag am îngrijit-o, cum am putut mai bine,
Știind că-n miez de noapte, pe nori, Mirele vine!
Și iată că aceasta e chiar noaptea Răpirii,
Curând va bate gongul ceasului revenirii!
M-am pregătit de nuntă cu-a mea întreagă casă
Dorindu-ne cu toții să fim a Sa Mireasă!
În timp ce satul nostru în somn e cufundat
Iar lămpile sunt stinse, toate, ca niciodat',
În casa mea-i lumină, căci toți cei dragi ai mei
Au lămpile aprinse și-n vase au ulei!
Ei umblă-n haine albe nerăbdători prin casă:
De zborul sfânt sunt gata, curând vor fi Mireasă!
Rămână să se-audă un strigăt, sus, din zare:
-Ieșiți în pragul porții, căci Mirele apare!
Și cu putere mare El Însuși va striga,
Cu trâmbița Răpirii pe nori ne va chema!
Ce mare fericire când ne vom dezlipi
De huma care cerul nu îl va moșteni!
Și aripi de lumină atunci se vor deschide
Pe ale noastre trupuri schimbate, proslăvite!
În timp ce-n albe haine noi vom zbura spre nori
În urmă va rămâne grădina mea de flori.
Va sta ca mărturie cum eu am tot vestit
lumii, că vine Domnul în ceasul profețit!
Oh, pentru unii fi-va zadarnică trezire:
Nu va mai fi vreodată o noapte de Răpire! . .
Căința lor profundă va fi mult prea târzie
Căci se va-nchide poarta nunții din veșnicie! ...
Și Însuși sfântul Mire pe veci o va închide,
Plânsul celor din vale n-o va putea deschide...
*
Acum, cu ochii-n lacrimi, smerit îngenunchez,
În fața Ta, Isuse, Mirele meu ceresc!
Îți cer ca-n a Ta milă să-mi dăruiești iertare,
Mie și casei mele prin marea Ta-ndurare! ...
Căci e cu neputință să nu ne fi mânjit
Veșmintele-n grădină, prin lutul gălbejit. .
Ne toarnă din mărire uleiul sfânt în vase
Și foc din Duhul Slavei în candelele noastre!
Iar ale noastre haine le spală, le sfințește
Prin Sângele sfânt care din Tine izvorăște!
Căci nicidecum, drag Mire, cu niciun chip n-aș vrea,
Să fim lăsați în urmă, să nu putem zbura! . .
E crunt s-auzi cuvinte ce seamănă mâhnirea
și-o groază fără margini: A FOST DEJA RĂPIREA! ...
Această înștiințare ca un coșmar va fi
Pentru cei ce pe cale au prins a șovăi! . .
Cred, însă, cu tărie, că n-o voi auzi
Nici eu, nici a mea casă, ci sus, în cer, vom fi!
Nădăjduiesc, Isuse, și-aceasta-i ruga mea:
Din mâna Ta străpunsă, oh, nu ne mai lăsa!
Ne ține lângă Tine, ne ține tot mai strâns
Ca jos să nu rămânem în jale și în plâns!
Ci să zburăm spre boltă, prin pătura de nori
Și să Îți fim Mireasă cu mulți frați și surori!
AMIN