Mânia mea nerăstignită

Mânia mea nerăstignită
mă biruieşte uneori
şi-oricât ar fi de-ndreptăţită,
mă jefuieşte de comori.

Şi-atunci vii, Doamne, Tu cu Harul,
croindu-mi căi de izbăviri,
păşind măreţ peste hotarul
nerăstignitei mele firi.

Statornic când Te văd pe Tine,
cum nu ţii seama de greşeli,
îmi umplu faţa de ruşine
când vii la mine şi mă speli.

O, pururi am nevoie, Doamne,
să fiu albită-n jertfa Ta.
Greşeala mea mai mult Te-ndeamnă
a mă iubi, a mă ierta...

Rămâne veşnic adevărul
cuvântului ce-ai spus cândva:
"Nu trebuie decât piciorul
să-şi spele cel ce s-a scăldat."

Ce la-ndemână Ţi-era apa!
Te-apleci peste greşeala mea
şi-mi iei cu simplitate talpa
spălând tot praful de pe ea.

Tu ştii că din al vieţii umblet
La Tine-am să mă-ntorc murdar.
- "O, nu-i nimic - îmi spui cu zâmbet -
Bine că vii la Mine, iar..."