Gându-mi sfredelea în pripă

Gându-mi sfredelea în pripă

Gându-mi sfredelea în pripă
Muntele îngândurării,
A făcut o breșă în clipă
Și-n clipita disperării
Mi-a pătruns o rază-n criptă
Cu nădejdea iluminării
Și m-am trezit sub aripă,
Sub aripa îndurării.

Și cu mâinile amândouă
Am cuprins Taină divină,
Mi-am făcut o arcă nouă
Din cuvinte de lumină,
Învelite-n puf de rouă
Din „Zorii”-așteptați să vină
Și cu ea vă aduc și vouă
Efa de „făină fină”.

Puneți trâmbița să sune
Și vestiți o sărbătoare,
Tot poporul să se-adune
În clocot la închinare...
Până soarele apune
Bucurați-vă de soare,
Că-i aproape (cum se spune)
Noaptea cea mai grea și mare!

Doar cu-n strop de rugăciune
Și cu-o brumă de credință,
Cu-o lumească înțelepciune
Și-o formă de elocință,
Cazi înfrânt de slăbiciune,
Mori zdrobit de neputință...
Caută jar, căci un tăciune,
Piere fără biruință!

Încă-i marea cristalină
Dar fiți gata de furtună!
Fără inimă haină
Ori o stare importună,
Ci cu ochi plini de lumină,
Primiți cu inimă bună
Orișice va fi să vină
Și-oricât fulgeră și tună...

Ce va fi de un tăciune?
Vai, la gându acesta dârdâi!
Răscolesc în rugăciune
Jarul dragostei dintâi
Și strig; Doamne-n slăbiciune
Te rog, flacără-mi rămâi,
Cu divină viziune
Tâlc la al vieții căpătâi!

15/01/2017*Ioan Hapca
(Zaragoza)