N-am putut...

N-AM PUTUT...

N-am putut să mă desprind de puterea infernală
Lanțuri grele mă țineau într-o stare de-ncordare
De-ascultam vreo cuvântare era searbădă, banală
Visele-mi erau zdrobite de suspin și remușcare.

Un imbold simțeam în mine; un imbold și o dorință
Și voiam să merg în spațiul unde este fericire
Dar mai tare era starea ce-i numită neputință
Nu puteam să biruiesc tot ce provenea din fire.

N-am putut să înțeleg ce-mi spuneau atunci creștinii
(Și de fapt nici nu voiam, cu răbdare, să-i ascult)
Dar când Fiul a venit să-mi dea hainele Luminii
N-am mai stat nici o secundă în himeră și-n tumult.

El, cu brațele deschise, m-a primit, m-a înzestrat
Cu puterea de-a-nțelege taina vieții trecătoare
Bucuria îngerească m-a cuprins, m-a inundat
Căci în locul grelei nopți a intrat în mine-un Soare.

Am privit nemărginirea și-am văzut în toate sens
N-am mai vrut să stau în colbul frământărilor umane
Crezul care s-a format a născut avânt imens
Să călătoresc spre Plaiul unde-oi poseda coroane.

De atunci găsesc plăcere în slujire, în lucrare
Nu mai irosesc nici timpul și nici harul ce mi-e dat
Mă susține-n tot ce fac Fiul jertfei salvatoare
Care-n inima-mi predată loc de cinste a aflat.

George Cornici/21 Septembrie, 2012