Și totuși era să cad

Și totuși, era să cad...


Era să mi se clatine piciorul
Chiar pașii să alunece au vrut,
Când mă uitam în altă parte,
Decât la Cel ce-n taină m-a țesut!

Era să cad, când ochi-mi se întoarse
Poftind, ca să privească la cei răi,
Chiar dacă bunătatea Ta m-aflase,
Și mă întoarse de pe-a lumii căi!

Era să cad când fercire, vedeam,
Mereu la cei nesocotiți și răi,
Cum suferințe nu aveau, o, Doamne
Și nu-i ardeau a focului văpăi.

Și de aceea le era mândria,
La gât, o salbă ca să le slujescă,
Și asuprirea le era solia,
Chiar haină scumpă ca să-i învelească!

Era să cad, când am văzut că-n truda,
Și-n râvna mea de-a mă sfinți mereu,
Eram lovit și pedepsit într-una,
Și nu înțelegeam atunci, . . de ce mi-e greu?


Atunci, parcă vroiam să-mi fie vorba,
Și glasul vieții mele, ca al lor,
Dar am văzut că nu asta-i menirea
Celui născut din al Iubirii
dor.


Zadarnică mi-a fost truda atuncea
De-a înțelege și-a pricepe totul,
Căci numai cel ce-și poartă vrednic crucea
Primește harul de-ași cunoaște rostul!

Dar am intrat în Casa Ta, Preasfinte,
În sfântul Tău locaș, O, Domnul meu!
Și-am înțeles atunci Preabun Părinte,
De soarta de la urm-a celor răi.

M-ai luminat ca să privesc la Tine,
Și la Cuvântul Tău, aducător de har,
Oricâte greutăți ar fi pe lume,
Tu mă-nsoțești pe cale tot mereu!

Cu dragoste m-apuci de mâna dreaptă,
Și luminare-mi dai cu sfatul Tău,
Când istovit și trist de drum și ceață
În slavă vei primi sufletul Meu.

Pe nimeni altul n-am în cer decât pe Tine,
Și pe pământ placere îmi găsesc,
În Tine doar și în a Ta iubire,
Căci Tu ești stânca vieții ce-mi doresc!