La voia întâmplării

Bat valurile-n stâncă urlând ca în turbare
Sub cerul de cărbune întors de tulburare.
Prin tunete, prin ploaie, prin fulgere și gheață,
Corabia luptă-n spume să stea la suprafață!

A culmii deznădejde se-mprăștie fără zare
Smuncind catargu-n luptă, neputincios, pe mare...
Cu geamătul durerii lovește stânci ascunse
Corabia prinsă-n valuri cu pânzele distruse.

Albastrul scurs pe ape din cer în oglindire
Și raze jucăușe acum sunt amintire...
Erau și zile albe, cândva, demult, odată,
Dar ce folos când astăzi speranța e uitată?

Nadejdea-n grabă cade, cu scânduri încercate,
Pe negrul fund al mării, printre epave moarte.
Un pas, un vârf de stâncă lipsește din furtună,
Și-ar fi corabia-n luptă pierdută fără urmă!

Dar iat-o stând pe valuri prin spumele de piatră,
Gemând dar nu învinsă, luptând dar nu sfăr-mată!
Căci nu-i nici focul luptei, nici ceasul lepădării,
Ascuns într-o derută la voia întâmplării!

Hristos Cel sfânt veghează și brațul Său întinde,
Corabia, El, păzește prin sfinte legăminte!
Doar șarpele se luptă să creadă fiii zării
Că sunt într-o derută la voia întâmplării!