Un plânset ceresc

Se-aude-un glas, în noaptea înstelatã,
Un glas plãpând şi dulce, de copil,
Strigând, printre suspine: "Doamne, Tatã!
Ai milã de aleşii din exil!"

De diavol sunt robiţi, de veacuri multe,
Ţinuţi în întunericul cel gros.
Ei plâng întruna. Cine sã-i asculte?
Dar... iatã cã i-a auzit Hristos!

Şi-a plâns şi El. Iar plânsul Lui rãsunã
Prin timp, de peste douã mii de ani!
Sã poatã sã audã vestea bunã
Şi cei de rang înalt, şi cei sãrmani.

Dar nu toţi Îl primesc şi... ce durere!
Când omul este propriul lui cãlãu!
Iar, când se-mpotriveşte el şi piere,
Cu ce este de vinã Dumnezeu?

Între cei mântuiţi, însã, e pace,
Cântãri de bucurie şi de har!
Lor, cel viclean, nu are ce le face
Chiar de rãcneşte leul din tufar.

Stãpânul nostru meritã-nchinare
Cãci vrednic este El şi numai El!
El e Cetatea noastrã de scãpare,
Slãvitul şi nevinovatul Miel!

Pe melodia cea mai minunatã
Ce poate fi cântatã pe pãmânt,
Sãdiţi recunoştinţa voastrã, toatã,
Spre lauda Copilului cel Sfânt!

Pe Prunc, nu L-au vãzut numai pãstorii,
Ci toţi acei, prin Duhul transformaţi!
Deci, şi voi, fraţi, în sunetul viorii
Cântaţi din toatã inima! Cântaţi! ...