Smerenia lui Dumnezeu

SMERENIA LUI DUMNEZEU

Dintre desăvârşirile Tale,
Smerenia e cea uluitoare,
Când ne-o imaginăm, alături
De Slava Ta nemuritoare,
De frumuseţea–Ţi orbitoare.

Un timp din rai, ai petrecut cu omul:
Cu-Adam doreai să Te-mprieteneşti,
Zilnic îl întâlneai în Edenul
Pierdutei fericiri pământeşti.

Când omul a căzut, ce dramă!
Ca Tată sfânt, Tu l-ai mustrat,
Dar haine i-ai făcut, ca mamă,
În blănuri l-ai înveşmântat.

Ai zis, la potop că Te căieşti,
Că-Ţi pare rău, pe om că l-ai creat,
Dar când Te-ai hotărât să-i nimiceşti,
Uşa deschisă şapte zile ai lăsat.
(Şi veacuri multe, să se-ntoarc-ai aşteptat)

Şi Avraam Ţi-a fost prieten, prin credinţă,
Cuvântul Tău şi îngerii l-au vizitat:
În cortul său S-au ospătat cu umilinţă,
Şi mijlocirea pentru Lot i-ai ascultat.

Pe Moise nu l-ai şters din cartea vieţii,
Pentru popor, aşa cum Te-a rugat,
Deşi n-a mers în ţara făgăduinţei,
Când a murit, chiar Tu l-ai îngropat.

Pe muntele Sinai Tu ai dat legi perfecte,
Porunci sfinte şi-orânduiri adevărate,
Dar, când Te-au completat cele cinci fete,
Blând-ai recunoscut c-aveau dreptate.

Dar în Cristos Te-ai revelat:
Fiul, Cel desăvârşit de smerit,
Deşi coborât din rai, Minunat,
Te-ai născut în staul, umilit.

Ai luat destin de pământean:
Tâmplar ai fost pe pământ,
Ai mers pe jos, ca un sătean,
Sau pe un măgăruş blând.

Pe-apostoli, să-i speli de păcat,
Te-aplecai, şi-i ştergeai pe picioare
Ne-ai spus: ,,Stau la uşă şi bat,”
Smerit, ca o slujitoare.

Pentru noi, omenirea căzută,
(Minţi nebune Te-au dus în Gabata).
Ai murit pe cruce-ntre tâlhari,
În smerenie, Ţi s-a luat judecata.

Pentru ai Tăi, care Te iubesc,
Rămâne-o promisiune glorioasă:
Dacă biruind, se smeresc,
Vor fi slujiţi de Tine la masă.

Eşti Împărat Veşnic, prin mare tărie!
Dar nu-i dispreţuieşti pe oameni, numai când,
Se răzvrătesc din searbădă trufie,
Îi cobori la locul lor, judecând,
S-ajungă smeriţi, pocăiţi, aşteptând.
Aceasta ne e speranţa vie!