Smerenia întrupării...

N-a fost vreun loc în lume să-Ți găzduiască slava
Cum ieslea cea săracă, Isuse, Te-a primit,
Căci ușile-ncuiate n-au cunosut viața
Ce-o ofereai în dar, sufletului smerit.

N-a fost în lume casă, și nici palat de rege
Mai plin de-a Ta Prezență, ca sufletul smerit
Ce-alege sacrificiul, și crucea grea și rece
Cu voia răstignită de Haru-Ți infinit.

Nu pe-nvățații Legii găsit-ai demni de vestea
Că-n Betleem, în paie, se naște-un Prinț ceresc,
Ci-ales-ai pe păstori, umili, s-audă oastea
Cântând în cor de îngeri pe plaiul pământesc.

Venit-ai Tu pe lume, respins din neștiință,
Chiar nebăgat în seamă de neamul omenesc
Să saturi întristații flămânzi de pocăință
Și tulburând mândria și scaunul regesc.

Te-au cunoscut săracii, și orbii, și leproșii
Și-atâți bolnavi uitați în deznădejdea lor...
Să înțelegem azi desăvârșita milă
De care n-a fost vrednic, un priceput Sobor.

Și azi, Același ești, necunoscut de-atâția...
Respins de cărturari și-ai vremii învățați,
Dar înțeles de-acei ce Ți-au simțit Puterea
Și dragostea ce-odată jertfit-ai pentru frați.

Învață-ne, Isuse, smerenia de la iesle
Și Harul umilirii, și crucea din Calvar,
Să-nnobileze viața cu-a revenirii veste
De strămutarea-n slavă din lacrimi și amar.
Amin