Minunea de la Betleem

Minunea de la Betleem

Se înserează-n grabă şi strada-i lunecoasă!
Luminile-s aprinse şi totu-i liniştit,
Iar eu sunt astăzi singur şi-aştept s-ajung acasă,
Ca un pribeag ce-şi cată limanul hărăzit!

Nu-i nimeni împrejuru-mi şi totul e-ncântare
Iar paşii mi se-afundă-n zăpadă, neştiut!
Aş vrea să simt deodată prin nări aerul tare
Al nopţilor de iarnă din anii ce-au trecut!

Şi drumu-mi se deschide mai larg ca niciodată
Iar gândul mă îndeamnă povestea să-i ascult!
M-aşez uşor pe-o bancă, în parcul de-altădată
Şi-mi depăn amintirea din veacul de demult!

Mi-aduc mereu aminte de casa părintească,
De focul care-n sobă ardea mângâietor,
De mama ce ne spune minunea îngerească
Citită dintr-o carte cu nume-mbietor,

Şi-mi amintesc povestea rostită dintr-o dată,
A unui Prunc ferice, născut în veac suprem,
Din Duhul nemuririi şi Maica Preacurată
În Ieslea cea smerită de lângă Betleem!

Îmi vin în minte iarăşi cuvintele în sine
Rostite chiar de Magii sosiţi din Răsărit,
Ce-n Peştera Minunii venit-au să se-nchine
Lui Dumnezeu cel Paşnic şi Pruncului iubit!

Venit-au şi Păstorii, ce-au împletit cunună
Din flori şi gânduri bune, spre Locul lăudat,
Ducând veşminte groase, pe Domnul ca să pună
Şi-a se-nchina şi dânşii la noul Împărat!

Toţi îngerii din Ceruri, venit-au cu candoare
Să cânte-acel miracol, de Duhul hărăzit,
Dansând cu bucurie, ţinând în mână-o floare,
Spre a-i ura din suflet un sincer bun venit!

Iar Steaua călătoare stătea deasupra serii
S-arate Calea Sfântă la cei încrezători,
Călăuzind în taină lumina privegherii
Văzută-n Ieslea Sacră, de drept închinători!

Era o seară vie, căci lumea se schimbase
Iar Tatăl cel din Ceruri, zâmbind cu-adevărat,
Se bucura şi Dânsul căci în sfârşit aflase
Pe Fiul său ferice, născut cu-adevărat!

În palida lumină a focului de paie
Iisus dormea-ntr-un leagăn de Iosif întocmit,
Având în juru-I pături din lâna de la oaie,
Fiind de dobitoace cu dragoste-ncălzit,

Şi toată lumea ‘ceea din mândra adunare
Privea acum cu râvnă la Pruncul visător,
Reprezentând Speranţa-ntr-o lume viitoare,
Vegheată prin Iubire de-un Domn ocrotitor! …

Dar visu-mi se destramă prin negura-nserării,
În care mama-nchide şi cartea de poveşti
Şi ne sărută tandru, lăsându-ne visării,
Păziţi în somnul dulce de Îngerii Cereşti,

Iar noi, simţind căldura din soba cea fierbinte,
Şi îmbiaţi de gândul la Bunul Dumnezeu,
Mai adormeam oleacă, purtaţi de cele sfinte,
Şi aşteptând pe Moşul cu sacul lui cel greu!

Un fulg de nea se-aşează pe-obrazu-mi, fără milă
Şi mă trezesc din gândul ce astăzi m-a cuprins!
Mi-e frig şi-mi strâng fularul pe haina cea umilă
Şi-mi pun căciula aspră pe capul proaspăt nins!

O iau încet pe cale, sperând s-ajung acasă,
Deşi o amintire mă-ndeamnă la visat!
Merg totuşi înainte! De frig acum nu-mi pasă,
Căci gându-mi este iarăşi mai bun şi mai curat!