Într-o noapte când iubirea. . .

Într-o noapte când iubirea era stea îndepărtată
Și lumina ei în suflet, o himeră nesperată,
Iată, din văzduh răsună cânt de-o Veste Minunată
Și-o Stea nouă înghite noaptea, când pe boltă se arată.

Iosif și Maria bat, ca străini, din poartă-n poartă
Însă rece-i orice casă și-omenia-i înghețată;
Bunătatea-i vestejită, mila-i parcă sufocată,
Îndurare nu-i nici unde și iubirea parcă-i moartă.

Dar Lumina Se coboară în sublimele-i cântări
Care umplu tot văzduhul din Înalt și până-n zări
Și păstorii vin la Taina Minunate-i îndurări
Care vine de Tatăl cu-ale Lui binecuvântări.

Vin și Magii, de departe, plini de daruri, să se închine
Celui care-A fost și Este; A venit și iarăși vine...
Proorocița Îl preamărește glăsuind Taine divine...
Simeon, mânat de Duhul, Pruncul Sfânt în brațe-L ține

Și slăvind pe Domnul zice: „Slobozește, acum, Sfânt Tată,
În pace pe robul Tău, că-au ajuns ochii-mi să vadă
Slava și Lumina lumii, Mântuirea Ta întrupată,
Taina din vechimi promisă și Izbăvirea așteptată... ”

Au trecut anii și parcă noaptea-i mai întunecată
Căci de Steaua lui Mesia, lumea nu-i preocupată!
Însă este-o sărbătoare și mulțimi care tot caută
Forme noi de bucurie într-o fire neîmpăcată...

Timp în care Vestea Bună bate la porți ferecate
Care-și trag mereu oblonul și zăvorul de păcate...
Toate Tainele divine par himere îndepărtate...
De aceea vin într-una numai zări neașteptate!

Se apleacă frunți semețe sub domnia nedreptății
Nu-s genunchi să se aplece-n Fața „Soarelui dreptății”
Nici priviri să se închine doar în cinstea Maiestății...
Fiecare-și caută steaua și-un drum al prosperității...

Toți, cu frică, poartă grija măreției proprii – eu! –
Prea puțini mai vin cu frică la Mărețul Dumnezeu!
El e bun dar omu-i rău, asta-i cauza care-i face omului să-i fie greu
Și necazurile, iată, i se înmulțesc mereu!

Nu se mai grăbesc păstorii, la Hristos, să se închine
Sunt prea obosiți că-aleargă zilnic după propriul bine,
Nu mai caută nimeni Calea; Nu mai vin nici magi cu daruri,
Căci și ei urmează steaua unor vechi și proprii raiuri...

Doar Irozi nimicitori caută Pruncul pe pământ,
Cu gândul să nimicească tot ce-i bun, și tot ce-i Sfânt!
Capetele de balaur ce-s descrise în Cuvânt,
Urmăresc cu spor să înghită, întreg Noul Legământ!

O, mai arată-Ți Doamne Slava, pe cerul „lumii moderne”,
Mai descoperă-ne Calea către Zările Eterne,
Mai coboară întra-le noastre, strâmte sălașurile interne,
Care nu Ți-au văzut Slava, și-un loc pentru Ea așterne!

Într-o noapte când iubirea pare stea îndepărtată
Și lumina ei în suflet, o himeră nesperată,
Mai fă să răsune în lume „O, ce Veste Minunată!”,
Să răsară-n orice suflet, O LUMINĂ ADEVĂRATĂ!

Și, când trâmbița Ta sună, în acea clipă preamărită
Să vedem cu ochii noștri slava Ta nemărginită
De pe „Norul” „Judecății” și-a „Răsplătirii” Cerești
Unde-Ai hotărât Mireasa să-Ți chemi so desăvârșești.