De sus din cerul cenuşiu

De sus din cerul cenuşiu
Zăpada cade ne-ncetat.
În casă, umbrele-nserării
Tiptil, sfios s-au strecurat.

Tăticul stă privind pe geam.
Cu gândul dus departe.
În faţa lui, ca de-obicei,
Deschisă stă o carte.

Pe jos se joacă Mihăiţă.
Cuminte, fără gălăgie.
El ştie: când citeşte tatăl,
Tăcere trebuie să fie.

Dar iată ce-a văzut ştrengarul
Că tatăl său nu mai lucrează.
De aceea vine lângă el
Şi la picioare i se-aşează.

Apoi îşi reazămă uşor
Căpuşorul lui cu bucle brune
De-ai săi genunchi. Aşteaptă-un timp
Apoi încet de tot îi spune:

"Tăticule, aş vrea să ştiu,
De ce al nostru Domn iubit,
Născutu-sa pe vreme rea
Şi primăvara a murit?

Apoi de ce a trebuit
În iadul groaznic să coboare?
Mormântul nu era de ajuns?
O spune tată, de ce oare?"

Tăticul lui ca dintr-un somn
Atuncea se trezeşte.
Priveşte-n jos spre fiul său
Cu dragoste-i zâmbeşte.

Atunci când Domnul s-a născut
S-a-nfiorat întreaga fire
Pământu-ntreg a îngheţat
Când a primit această ştire.

Că Dumnezeu, Isus Hristos,
Iehova cel de trei ori sfânt,
Veniva-n chip de copilaş
Să locuiască pe pământ.

Că oamenii îl vor urî,
Şi Îi vor face ades să plângă.
Şi-atunci când El va încerca
Sub harul Său pe toţi să-i strângă,

Ei toţi îl vor scuipa râzând,
Şi tot râzând l-or biciui,
Şi tot bătându-şi joc de El
Pe-o cruce îl vor răstigni.

Şi cunoscând acestea toate,
Întreaga fire-a suspinat.
Suflat-a vântul cu putere
Şi frunzele s-au scuturat.

Şi chiar când norii grei şi negrii
Cu timpul s-au mai risipit,
Şi steaua cea strălucitoare
Pe cer deodată s-a ivit,

Tot trist şi gol era pământul
De flori şi frunze despuiat.
Aşa s-a întâmplat atuncea
Când Domnul nostru s-a-ntrupat.

Iar mai apoi, când fu să moară,
Întreaga fire s-a trezit.
Şi toate florile din lume
Mormântul l-au împodobit.

Lucit-a soarele mai tare!
Şi cer şi ape şi pământ
S-au bucurat că Domnul dus-a
Păcatul lumii în pământ.

Dar Domnul n-a rămas acolo!
A coborât mereu în jos.
Şi a străpuns întreg pământul
Până la miezul lui focos.

A luat mulţimea de păcate
Cu care greu s-a încărcat.
Şi lui Statan negru de ciudă
În cap pe toate i le-a aruncat.

Şi-astfel păcatul ce de veacuri,
Pământul crunt l-a chinuit,
Prin jertfa lui Isus Mesia
S-a-ntors de unde a venit.

Aşa a fost, copile dragă!
Şi-acuma, hai să-ngenunchem.
Şi-astfel recunoştinţa noastră
Lui Dumnezeu să-I arătăm.

Şi în tăcerea calma-a serii,
Căpuşorul brun şi inelat,
Şi capul blond al lui tăticu
În rugăciune s-au plecat.