Psalmul 40

M-ai ridicat, o, Doamne, dintr-a pieirii groapă
Şi din mocirla-afundă M-ai scos şi M-ai salvat.
Eram pierdut şi singur, iar lumea asta toată
În loc să mă ajute, mă scufunda-n păcat.

Nu ştiu prin ce minune M-ai aşezat pe-o stâncă
Şi paşii plini de frică Tu Mi i-ai întărit.
Mă uit şi văd în urmă prăpastia adâncă
Din care cu braţ tare M-ai scos, căci M-ai iubit.

Mi-ai pus apoi în gură o splendidă cântare,
O laudă fierbinte spre Salvatorul Meu.
Mulţi au văzut această măreaţă transformare
Şi-acum se-ncred cu toţii şi ei în Dumnezeu.

O, Doamne, cât de mare e mila Ta cerească
Şi cât de necuprinse sunt ale Tale căi,
Aş vrea oricărui suflet să-i spun să te iubească,
Căci Tu eşti chiar iubirea ce-a coborât la noi.

Tu eşti Acel ce astăzi mai scoţi din groapa-adâncă
Pe cel robit de patimi, de pofte şi păcat.
Şi azi ca şi-n vechime Tu îl aşezi pe stâncă
Şi-l scrii în Cartea Vieţii cu titlul de “SALVAT”.

N-am înţeles iubirea din stropii de pe cruce
Şi nici iertarea sfântă pentru al meu păcat,
Dar azi, ca mulţumire, e tot ce-Ţi pot aduce,
O inimă curată, cântându-Ţi ne-ncetat.