Ce-aduci în loc de lacrimi?

Ce-aduci în loc de lacrimi când Dumnezeu te scapă
din boală, din ispită, din flăcări ori din apă?
Când El îţi scapă soţul ori fiii, ori părinţii;
– când n-ai cuvânt de lacrimi, ce-aduci Recunoştinţii?

Primejdioasă este uitarea totdeauna,
ea lampa ta o stinge chiar când mai grea-i furtuna,
ea sufletul ţi-adoarme la cea mai grea răscruce
şi, dintre mii de bunuri, pe cel mai scump ţi-l duce.

Nefericită este uitarea la oricine,
căci ea-l înstrăinează de cel ce-i face bine,
ea mintea i-o orbeşte în noaptea cea mai groasă
şi inima i-o-ngheaţă, şi sufletul i-apasă.

Să nu uiţi niciodată vreun bine făcut ţie,
aducerea aminte ca soarele să-ţi fie,
recunoştinţa-ţi ardă ca flacăra curată;
pe cel ce-ţi face bine să nu-l uiţi niciodată.

Oricând ţi-ascultă-o rugă, îndată ţine minte,
spre Dumnezeu grăbeşte c-o lacrimă fierbinte
şi-oricând îţi face-un bine, spre semenul tău vină,
s-arăţi recunoştinţa frumoasă şi deplină.