Treizeci și șapte

Treizeci și șapte

Mi-ai dăruit un coș, Mărite Doamne,
Și-n el ai pus o floare, an de an ;
Îl țin în brațe, strâns ca o comoară,
Căci nu mai sunt străin, de sfânta țară,
Și nici de-al dimineții râs, orfan.

Întorc privirea către-un car de zile,
Ce-au fost cândva, culcate la pământ ;
Mi-a fost și timpul, un dușman nebun,
Când căutam safir în colb și scrum,
Iar astăzi, doar prin Tine sunt ce sunt !

În sân mi-ai pus petale de lalele,
Prin ele mi-ai zâmbit, ai plâns, și-aștepți...
Mi-a fost și pâinea când dulceagă, când amară,
Când frământată cu suspin și-ocară,
Tu M-ai condus spre țara celor drepți !

Pădurea dezgolită așteaptă iar trezirea,
Ca pruncul ce tresare, în urma unui vis ;
Trecură primii zece, în goană cum veniră,
Alți douăzeci, în urma lor porniră,
Și mulți din ei, în firul alb s-au stins...

Ca solul ce își pleacă genunchiu-n semn de pace,
Și timpu-n îngenuncheară, în fața la treizeci ;
De n-ar fi fost Lumina-n pragul vieții,
Aș fi cules în sân, și azi, scaieții,
Și aș fi mers fudul, pe largi poteci...

Din răsărit, mi-ai împletit un fir de viață,
De el mă țin, ca negura de noapte;
Rămân sedus de dragostea-Ți divină,
Căci Tu îmi ești și Apă, și Lumină,
Și sprijin celor treizeci-șapte !

Viorel Balcan 17 februarie 2014