Simfonia albă din noua primăvară

În echinocțiu, jubiliar,
Vișinii casei explodară iar
În laude-arteze înflorite!
În versuri albe, ode sfinte,
Cu inedite note muzicale:
Plutind în sus, petale diafane
Ningeau spre cer, în coruri îngerești,
Și argintiu sunau pe-alei cerești
Pe care cresc corole ca-n povești,
Ascunse-acum de ochii omenești.

M-au înălțat, prin cântecele lor,
În duh, să-L văd pe Domnul florilor
Ce e de sorți dăltuitor;
Pentru istorie-Autor,
De suflete, Mare Sculptor
Și Singur e Mântuitor!

El mi-a șoptit, m-a lămurit
S-alung suspinul nesfârșit
Pentru risipa de-nflorire
Ce nu ajunge la rodire. .
Pentru petalele jertfite,
De vânturi și de ploi zdrobite. .

M-a învățat, m-a mângâiat
Și mult, în gând m-a bucurat:
Că florile din primăvară,
Ce nu se coc fructe în vară,
De îngeri sunt recuperate
În alte lumi sunt recreate,
În alt aprilie, înviate;
Nu sunt „bătăi cu flori” uitate
Corolele de vânt prădate. . . . .

Ci toate sunt de Domnul numărate!