Și anii m-au străpuns

... Și anii m-au străpuns întruna
cu spinii goi, izbiţi de vânt
când, notă după notă, struna
mi-a plâns al suferinţei cânt.

Când toamne reci veneau – şi bruma
rărea iar codrul meu frumos,
pierdusem tot – strânsesem numa’
podoaba mea căzută jos.

Şi anii, lunecând la vale,
din harfa mea uitată-n spini,
au scos doar cântece de jale,
de deznădejde şi suspin.

…Dar într-o dulce primăvară,
când codru-i plin de muguri deşi,
când lumea se-mbrăcase iară
în floare albă de cireşi,

O Mână mi-am simţit pe strune
şi cerul s-a lăsat pe lunci,
şi-un cânt pornit-a să-mi răsune,
cum nu cântasem pân’ atunci.

Acele Degete preasfinte
ce se-ntrupară din senin
din strune mi-au pornit s-alinte
un psalm dumnezeiesc şi plin.

Şi alţi ani legănară-ntruna
al melodiei sfânt ecou,
când, dulce, inima şi struna
mi-aveau acum un cântec nou.

Din clipa cea de mângâiere
am stat mereu în spini şi-apoi,
dar n-am mai plâns a mea durere
şi-a mele omeneşti nevoi.

Ci-n vremuri grele de furtună,
când inima-mi plângea nespus,
am scos din renăscuta strună
cântări şi psalmi doar lui Isus.