Privirea

S-au dus ai întunericului fii
Să-L prindă pe Isus, Lumina lumii,
Având cu ei, paradoxal, făclii,
Căci nu-L deosebeau cu ochii humii.

L-au părăsit pe-al lor Învățător
În cel mai trist moment toți ucenicii,
Iar Petru, marele cutezător,
S-a lepădat, tribut plătindu-i fricii.

- 'Nu ești cumva din ucenicii Lui? '
- 'Nu te-am văzut cu Dânsul în grădină? '
- 'Nu știu, nici nu-nțeleg ce vrei să spui. '
- 'Nu sunt, nu Îl cunosc, n-am nici o vină! '

La focul celor răi s-a așezat
Să se-ncălzească, până când privirea
Cea mai intensă l-a întâmpinat.
Și Petru I-a-nțeles atunci iubirea.

*************************************

M-am încălzit și eu la foc străin,
Și Te-am urmat, Isuse, de departe,
În timp ce Tu, atâta de blajin,
Îmi ispășeai pedeapsa mea la moarte.

M-am lepădat și eu că nu Te știu,
Că niciodată n-am umblat cu Tine...
Ma-ncearcă lacrimi chiar acum când scriu
Că Ți-a păsat așa de mult de mine.

În noapte ochii Tăi m-au căutat,
Și niciodată n-am să-Ți uit privirea!
O, clipa când m-ai reabilitat!
O, clipa când Ți-am înțeles iubirea!