O, Tu nu m-ai lăsat Stăpâne

O, Tu nu m-ai lăsat Stăpâne

O, Tu nu m-ai lăsat Stăpâne în întuneric, moarte și dispreț
Că în ochii Tăi de Dumnezeu, aveam un foarte mare preț.
Căci pentru ce-altceva ai dat, pe Fiul Tău Iubit, Stăpâne
Să moară El pe cruce, decât pentru-a mă câștiga pe mine?!
Pentru ce oare-a venit, din gloria-I măreață și slăvile divine
De nu pentru-a mă izbăvi de moarte și duce în cer la Tine?!

Tu moartea-I înfruntat și-ai biruit, dorind să mă cuprinzi
În brațele-Ți Preasfinte și o lumină vie în suflet să-mi aprinzi,
Lumina veșnicei Vieți ai pus-o în ființa mea și-un dor de Cer,
De tot ce-i sfânt, de veșnice Comori și Lucruri ce nu pier!
O, suferințele iubirii Tale, în suflet pe vecie-am să le ferec
Și n-oi uita nicicând cum m-ai scăpat, de moarte și întuneric!

Te văd pe cruce-n locul meu suflarea-Ți Sfântă cum Îți dai
Și-Ți simt privirea așa duioasă... Căci Tu, la mine Te uitai...
„S-a isprăvit!” Te-aud strigând și-acum pricep tot ce spuneai:
Că-a mea robie s-a sfârșit... Și-acuma, înțeleg cât mă iubeai!
Cu mult `nainte să fiu eu Stăpâne, Tu, deja mă cunoșteai...
Priveai la mine, mă iubeai... Și Izbăvirea mea o pregăteai!

Ființa mea Ți-o dăruiesc pe veci și-o fac iubirii Tale roabă
Și orice clipă-a vieții mele, Ți-o închin ca pe-o podoabă...
Întreaga-mi inimă Ți-o dărui, s-o faci acum cât vrei de albă
Și în țesătura ei să scrii răspunsul pentru acei ce întreabă
De izbăvire, putere și viață, pentru zdrobita lor ființă slabă.
Doresc să fiu cu-adevărat lumină, nu doar să mă aflu-n treabă,

Să luminez și eu ca Soarele Dreptății purtând lumină vie, clară,
Să fiu ca Domnul strălucind neprihănire, `năuntru și n-afară...
Să duc neobosit a Păcii Veste Bună, la cei ce n-au cunoscut încă
Izbăvirea... Căci n-a pătruns încă Lumina, în noaptea lor adâncă.
Să fiu la dispoziția Ta mereu. Aceasta e dorința vieții mele întregi,
Căci Tu mă știi din totdeauna, mă cercetezi cu drag și mă înțelegi!

Zaragoza 05/04/2012
de Ioan Hapca (Ionică)