O, adâncul măreției, înțelepciunii divine!

Psalmul 139

Tu mă cunoșteai 'nainte ca din adâncimi de lut
Cu atâta măiestrie, Doamne, să mă fi făcut.
M-ai țesut ciudat în pântec, tainic și în armonie,
Știai orice pas al meu, viața -mi ce urma să fie.
Îmi cunoști orice mișcare, când stau jos sau când mă scol
Tu mi-ai pus în nări suflare, știi orice gând sau fior.
Unde aş putea să merg departe de Fața Ta?
Oriunde Tu m-ai găsi chiar în pământ de-aş intra.
Nu îmi ajunge cuvântul pe limbă și-l și cunoști
Înapoi și înainte mă-nconjori cu-ale Tale oști.
Dacă aş putea vreodată să zbor pe aripi de zori
Și aş căuta să m-ascund, Doamne, la margini de mări,
Și acolo dreapta Ta cu puteri m-ar apuca
Și în mâna Ta cea bună călăuză aş afla.
Te laud că m-ai făcut o făptură minunată,
Sufletu-mi se bucură de știința Ta cea înaltă.
Ce adânci și nepătrunse mi se par ale Tale gânduri!
N-aş putea ca să le număr, să le scriu în vers sau rânduri
Sunt mai multe ca nisipul ce strălucește în soare
Măreția Ta, O, Doamne cine ar pătrunde-o oare?
În răcoarea dimineții eu mă trezesc tot cu Tine
Cercetează, bun Părinte, orice parte ce e-n mine
Scoate Tu afară toate: răutăți, gânduri străine,
Încearcă-mă să cunosc pe ce cale, Doamne sunt
Și ajută-mă să trăiesc al veșniciei Cuvânt.

Amin.