Nu pot să nu Te laud

Nu pot să nu-Ţi aduc cinstire,
Nu pot să-mi stăpânesc cuvântul,
Când rătăcesc a mea privire,
Şi văd imensa Ta iubire,
Cu care ai creat pământul.

Nu pot să tac şi să nu spun,
Nu poate să stea mută gura,
Când văd că orice lucru bun,
L-ai pus la locul lui în drum,
Şi ai creat armonios natura.

Dar nu pot Tată, nu doresc,
Să nu-Ţi slăvesc al Tău drag Nume,
Când, după Chipu-Ţi sfânt, ceresc,
Tu m-ai creat, Îţi mulţumesc,
În cânt, în vers şi rugăciune.

Stă mărturie tot ce ai creat,
Că eşti Atotputernic, Mare şi Măreţ,
Însă privind în jur am învăţat,
Că omul este cel mai minunat,
Şi-n ochii Tăi, cu cel mai mare preţ.

Pe toate i le-ai dat sub stăpânire,
Pământ şi apă, păsări, peştii mării,
L-ai întocmit mai sus de-orice zidire,
L-ai înzestrat cu conştiinţă şi gândire,
L-ai uns cu duhul binecuvântării.

Şi parcă n-ar fi fost de-ajuns tot ce i-ai dat,
Când el, pumnul de lut s-a răzvrătit,
În bunătatea-Ţi sfântă l-ai iertat,
Prin Fiul Tău, pe lemn crucificat,
O nouă şansă dând, că l-ai iubit.

Şi-atunci mă-ntreb, care-i motivul, care,
Că suntem trişti, nepăsători mereu,
Că nu-Ţi aducem laudă şi-nchinare?
Trezeşte-n noi dorinţa arzătoare,
De-a nu tăcea, o, Tată Dumnezeu.