Mi-ai arătat iubirea

Mi-ai arătat iubirea

De ani întregi Mi-arăți iubirea,
Iubirea-neînțeleasă uneori.
Cum m-ai zidit, fără-un cusur anume,
Și tac plângând, în recii mei fiori.

Mă uit adesea, cu fața în oglindă,
La ochi căprui, că iarăși sunt izvoare.
Că sunt senini, și limpezi ca și cerul,
Nu-s suferinzi, nimica nu îi doare.

Dar cum se simt, acei ce în bastoane,
Cărare-și fac, în beznă tot mereu.
Iar bâjbâitul, le este al lor zâmbet,
Deși-mpărțim, același Dumnezeu.

Mă uit mai jos, la chipul din oglindă,
Și mâinile îndrept, ca să-l ating.
Ce brațe sănătoase ca și cedrii,
Zidit-ai Tu, în mine om nătâng !

Cum de zâmbesc, Isuse iarăși ciungii?
Deși târziu, o vorbă de consult...
Cum de mai pot, să lupte în continuu,
Când brațul lor, e secerat demult.

Portretul din oglindă îmi zâmbește,
Că nu sunt mut, sunt vesel și vorbesc !
Ce minunat, că pot cu ea a spune,
Și Dumnezeu, și mamă, și ceea ce gândesc !

Dar cum de încleștată, la alții vrea să fie?
Nepăsătoare parcă, ea șade huzurind.
Și au făcut din semne, toți muții laolaltă,
Cuvinte și expresii, și primul gângurit.

Aud cum vântul bate iarăși frunza.
Nu-i important că e măslin sau dud.
Sunt fericit, și salt de bucurie,
Că Sfântul m-a zidit, cu darul să aud.

Dar cum să mai descriu o lume fără sunet?
Cum e să nu auzi, un scâncet de copil ?
Timpanele le sunt tăcerea mormântală,
Iar pentru ei auzul, nu s-a făcut util.

Picioarele mă-ndeamnă, ca pe genunchi să cad,
Că nu-s olog , nici șchiop, mă fac, să alerg.
Dar câți nefericiți sunt țintuiți pe paturi,
Și doar în vis se văd, că nu-s ologi și merg.

Mi-ai arătat iubirea, ’nainte de a mă naște.
Și ai privit cu drag, la plodul cel de lut.
Și ai umplut cu daruri, bogata mea ființă,
Îmi dai și miere zilnic, Stăpâne, tot mai mult !

Chiar dacă-aș încerca, nu pot să le adun,
Acele mulțumiri, să Ţi le dau pe toate.
De ani, primesc la rând, un dar nemeritat,
Iar roua ce mă udă, înseamnă: sănătate !

Viorel Balcan 8 iunie 2013