JUDECATĂ SFÂNTĂ

JUDECATĂ SFÂNTĂ

Vine dinspre miazănoapte, şuierându-ţi în ureche,
îngerul şi sfânt, Ilie, fiu de preot (după Legea veche!)...
El, în carul tras de cai cu potcoave de argint,
stă şi îi blestemă pe diavoli că se ceartă sub granit
când o ceartă şi mai mare s-a iscat pe câmp aseară
între două flori surate ce sunt foc şi ce sunt pară,
amândouă se agită şi se trag de păr, păgâne…

Peste cer, peste pământ, vor a fi stăpâne!

Orice floare vrea să aibă steaua ei şi împărăţie,
drept aceea hotărâră judecată la Ilie,
acest înger poartă paloş cu două tăişuri,
taie dintr-o lovitură, nu se pierde prin hăţişuri,
şi-or afla pe pielea lor că dreptatea este mare
căci Ilie are paloş pentru fiecare!

Stând în jilţ făcut din aur, jilţ de rege, de împărat,
îngerul Ilie întreabă, se preface supărat:
- De ce fost-am, eu, chemat,
pentru ce atâta grabă,
cine, ce a blestemat
să se afle în treabă?
Parcă… e sfârşitul lumii!
Parcă… pare mult mai mult!
S-au înşelat şi prorocii
despre acest tumult?

Îngâmfată… fără margini, floarea de mac se înclină,
faţa-i roşie ca focul spune de-ar avea vreo vină?
Numai ochii de smarald,
aruncaţi ieri peste gard,
au găsit printre şopârle,
mici cuvinte, să-i azvârle:
- Eu, copilă prea fragilă,
floarea cea mai ruşinoasă,
am trăit cândva idilă
cu o fiinţă fioroasă,
mi-a promis atunci, în vară,
că îmi dă vraja ca povară,
de aceea, azi, te rog
să-l găseşti pe inorog
şi să îl rogi să aibă milă,
să mă ierte… de idilă!

Te mai rog să fiu stăpână
peste flori, peste poiene,
n-o să las nici o cadână
ca să îngheţe prin troiene!

Şi, doresc… încă, ceva!
Cerul, dă-l în grija mea!

Cu a sa pălărie în mână,
intră, proaspăt ras şi tuns,
trandafir de la fântână
ce, idile, a ascuns,
face doar o reverenţă
şi ia loc (cinstit! ... ) la masă
după ce, ca într-o cadenţă,
scapă în zare o grimasă,
zvârle ochii pe fereastră
dintr-un jilţ cu fir brodat:
- Să trăiţi Măria Voastră!
Fost-am, eu, chemat?

Precum prinţul din povestea cu Răpirea şi Seraiul,
se preface că nu ştie care-i treaba, care-i baiul...
La această gafă mare, din copite, încep să bată,
de la car cu şapte tunuri, caii... semn că-i judecată!

Îmbrăcat cu straie scoase azi din foc, ţesute în jar,
îngerul venit din ceruri intră în jocul lor şi zice că nici el n-are habar,
ci într-acest necunoscut, nu are decât onoarea
s-asculte povestea celui ce îşi pierde grabnic floarea.

Dragul nostru trandafir nu cere puţin!
Doar pământul, luna nouă şi cerul senin,
dar s-avem, vă rog, iertare! Mai vrea o moşie…

Câmpul plin cu macii roşii, aşa... ca să fie!

Judecata, sfântă este, şi dreptatea îi pe măsură!
Îngerul şi sfânt, Ilie, adevăr scoate din gură:
- Când am vestit pârjolire de la Dumnezeu,
regelui Ahab, stăpânul
peste întreg popor evreu,
n-am văzut vreunul
să mă apere, să spună
cum că eu, fără ranchiună,
adevăr ceresc, am zis!
Adevărul, am prezis!

Am fost surghiunit în lume
şi ascuns la un pârâu
care, Cherit, se numeşte
iar acum e mare râu!
M-a hrănit şi mi-a dat apă
doar un negru corb…

Cin’ mi-a pus atunci în gură
amar-dulce bob?

Vă mai aduceţi aminte,
pre când eu muream de sete,
voi vă răsfăţaţi în rouă
şi turnaţi apă în ghete,
dar acum s-a întors roata,
picur în al vostru trup,
dacă vreau,
şi cu găleata!

Căci, trei ani şi jumătate,
cerurile au stat închise!
N-aţi simţit, pentru o clipă,
că, în om… există vise?

De’a ştiut a suferi, de’a ştiut să vieţuiască,
fost-a răsplătit de Domnul cu o haină îngerească!
Încercaţi, vă rog, şi voi, să vedeţi cum e să mori
şi atunci, poate… atunci, va fi pace între flori!

Nu uitaţi că judecata neamului cel omenesc
se repetă, se repetă fiindcă e destin ceresc!
(27.05. 2015)