Înserarea încet se lasă...

Înserarea încet se lasă...

Prin sita vremii, cern gânduri;
M-am perindat printre dureri,
Și atâtea nopți cu întrebări,
Dimineți cu ceață-n zori.
Pe prag așezam răsăritul:
Raza lui îmi îmbrățișa dorul.
Ud, soarele, din mare urcă...
Sau, de după deal, plin de rouă.
Fug spre orizont, calc iarba înrourată,
Cu lacrima pe față, privirea îndurerată,
Căci fără Tine, în mine e pustiu...
Doamne! ... Prezența Ta mă face - viu.
Amăgirea vieții rupe din al meu ecou,
Lovindu-mă de stâncile din hău.

Sus, pe deal: eterna cruce...
Lemnul ei geme a durere.
Acolo, trecătorii fac troiță,
Popas pentru a rosti o rugă,
Printre lacrimi neprihănite,
Din viața cu muguri de suspine.
O! ... Voi, serafimi și îngeri,
Fiți al meu scut în furtuni!
Fiți un zid... o cortină rafalei,
Că lumea, nu are milă de noi!
Îmi strâng calvarul în brațe,
Din cupa credinței să curgă izvoare...
Aud amurgul cum tainic mă cheamă,
Susurul blând, vocea Domnului dragă.

Doamne! ... zilnic Îți ridic altare,
Croiește-mi calea spre a Ta zare...
Zidește în mine curată fântână,
Izvorul ei, apă cristalină, bună.
Când canicula-i mare în viață,
Pentru însetați să fiu o - Oază -
În căușul palmei să le pun flori de apă,
Să aprind în ei lumina, speranța de viață.
Pe cel pierdut să-l trezesc la simțire,
Să-i arăt calea spre mântuire.
Voi împleti din nori, năframă,
Din șoapte, frumoasă cunună,
Și voi ruga o stea fugară,
Iubirea-mi, să Ți-o pună în palmă.

Cu fiecare mugur și pală de vânt,
Voi scrie pe cer al nostru jurământ,
Făcut în tinerețea anilor cu floare;
Rodit-am de atunci, până-n amurg de soare.
Am petrecut multe răscruci, dar am urmat drumul.
Furtuni în rafale, loveau val după val;
Cu flacăra credinței aprinsă, ceream îndurare,
Mereu am crezut în Tine și a Ta salvare.
Ridic mâinile, vreau să ating cerul,
Să îmbrac veșmântul țesut cu infinitul,
Chiar dacă depărtarea, mă ține prea departe...
Obosit, pribeag, prin anotimpuri, ani, clipe,
Pășesc peste toate; eu urc, îmi caut - fericirea -
Ce în Eden, și-a înfipt în mine, rădăcina.

Înserarea încet se lasă cu a ei paloare.
Se furișează, încet, trece pe lângă mine...
Timpul e șiret, ascunde în el clipele puține
În care am simțit tainele de bucurie.
Cu înfrigurare simt cum bate pendula,
Cadențată viața trece - recită tacit elogia,
Sufletul și-a aprins flacăra, numită speranță,
Repetă un refren... (Totul se va termina odată!)
Voi ancora la țărmul limanului dorit,
Eu, călător obosit, trist, de pe pământ.
Poarta cerului larg se va deschide...
Îngerii vor fi în alai de sărbătoare,
Cu brațele deschise ”Isus” mă așteaptă în prag,
Cununa vieții veșnice, să mi-o pună cu drag



PATTADA/12/05/2020