Har!

Pe mine m-ai ales, o Doamne?
Pe mine care am ucis
si-am cufundat cu nepasare
atatea suflete-n abis?

Pe mine, omul fara mila,
prilej de lacrimi si de chin,
Tu ma trimiti in lumea larga
sa daruiesc viata din plin?

Si ma trimiti pe mine, Doamne,
pe mine cel mai mincinos,
sa-nvat pe oameni adevarul
cel fara pata, luminoS?

Pe mine, inima de piatra
si insetata de marire,
alesu-m-ai sa fiu o pilda
de bunatate si iubire?

Pe mine, omul crud si rece
si plin de viclesug si rau,
ce balacea in fardelege,
Tu m-ai scaldat in harul Tau!

Azi stau, si mare mi-e mirarea
si ma intreb neincetat:
Sunt eu... sunt eu acela care
spre cer, un pumn, a ridicat?

Sunt eu, sunt eu acela care
manat de-o fire cruda, lasa,
pandeam din umbra o fiinta,
purtand o arma ucigasa?

O, cum sa-Ti multumesc, Isuse,
ca-n schimb Tu nu m-ai parasit
ci un graunte de-omenie
in mine-adanc Tu ai sadit.

Si l-ai stropit cu sange rosu
cu lacrimi picurand amar,
pan' s-a facut un arbor falnic
micul graunte de mustar.

Tu, Fiul cerului, Mesia,
chiar Tu, al lumii Imparat,
Te-ai umilit si, cu iubire,
picioarele mi le-ai spalat!

Increderea-Ti fara de margini,
rabdarea-Ti fara de sfarsit
si, mai ales, iubirea-Ti mare
pornirea-mi rea au biruit.

Azi, ticalosul de-altadata
e-un copilas smerit, supus,
iar omul vechi e mort - in mine,
traiesti doar Tu, doar Tu, Isus!
Amin