ECCLESIASTUL sau PROPOVẰDUITORUL Cap.II – Zădărnicia plăcerilor lumeşti

ECCLESIASTUL sau PROPOVẰDUITORUL Cap.II
Zădărnicia plăcerilor lumeşti

Am zis inimii atunci
Umple-te de cele bune
Dar iată că şi aceasta
Este tot deşertăciune.

Am zis râsului – nebune-
Veseliei – te înşeli
Ṣi cu vin mi-am spălat trupul
De necazuri şi dureri.

Totuşi inima am uns-o
Cu ulei de-nţelepciune
Ca să văd ce este bine
Ṣi ce nu-i deşertăciune.

Ṣi mi-am zis că poate astfel
M-oi alege cu-o povaţă
Să învaţ şi eu deaproape
Care-i calea către viaţă.

Mi-am zidit atuncea case
Mi-am sădit vii şi livezi
Am avut şi robi şi roabe
Turme, iazuri si cirezi.

Am avut mai mult ca alţii
Am strâns aur şi averi
Ṣi am dat pruncilor mâna
Să trăiască în plăceri.

Am ajuns ca toţi mai mare
Împrejur şi-n toata lumea
Ṣi cu toate-acestea, totuşi
Mi-am păstrat şi-nţelepciunea.

Am dat ochilor ce-au vrut,
Inimii n-am pus zăgaz
Ṣi mi-am zis că după trudă
Se cuvine şi răgaz.

Dar spre marea mea uimire
Ṣi spre marea întrebare
N-am găsit nimica vrednic
Ṣi de preţuit sub soare.

Mi-am întors atunci privirea
Ṣi în sine-am cugetat:
Tot nimica este omul
De e rob sau împărat.

Ṣi-nţeleptul şi nebunul
Moştenesc aceeaşi soartă
Chiar de unu stă-n lumină
Ṣi-altu-n gloria deşartă.

Ṣi-atunici inimii în taină
M-am învrednicit a-i spune:
Inimă, orice ai zice
Ṣ-asta e deşertăciune.

Ṣi nebunul şi-nţeleptul
Mor şi-s pradă la uitare
Pomenirea e aceeaşi
Nici mai mică, nici mai mare.

Atunci am urât şi viaţa
Tot ce este pe pământ
Nu-i decât deşertăciune
Ṣi doar goană după vânt.

Am urât atunci şi munca
Tot ce am făcut mai bun
Cine ştie de urmaşu-mi
E-nţelept sau vreun nebun?

Ṣi de el îmi moşteneşte
Tot ce-am strâns cu-nţelepciune
Nu-i şi asta pân’ la urmă
Trudă spre deşertăciune?

Ṣi atunci cu deznădejde
Iar mi-am pus o întrebare:
Oare nu e vanitate
Tot ce am făcut sub soare?

Cel care o viată-ntreagă
Cu pricepere-a muncit
Lasă rodul muncii sale
Unui fiu nechibzuit.

Care-i rostul străduinţei
Să faci toate cele bune
Nu-i şi asta pân’ la urmă
Searbădă deşertăciune?

Câte zile de durere,
Câte nopţi de neodihnă,
Nicăieri inima noastră
N-a găsit un loc de tihnă.

Nu e altă fericire
Pentru om decât să-mbie
Pântecul cu-agoniseală,
Sufletul cu veselie.

Dar în vreme, pe-ndelete
A-nţeles sufletul meu
Că ş-acestea însăşi vin
De la bunul Dumnezeu.

Cine poate să mănânce,
Să se bucure-n vreun fel
Dacă nu-şi găseşte toată
Bucuria lui în El?

Fiindcă omului ce crede
Îi dă sfânta-nţelepciune
Iar celui fărădelege
Veşnica deşertăciune.

Păcătosulu-i dă grija
Doar s-adune pe pământ
Nu-i şi asta vanitate
Ṣi doar goană după vânt?

Copyright © 2016 Marin Mihalache

(Continuare in numarul viitor)