Ecclesiastul Cap.III Vremea tuturor lucrurilor; Deosebirea omului de animal

ECCLESIASTUL sau PROPOVẰDUITORUL
Cap.III – Vremea tuturor lucrurilor –
Deosebirea omului de animal

Totuşi am văzut sub ceruri
Multe lucruri minunate
Câte sânt îşi au sorocul
Ṣi-i o vreme pentru toate.

Este-un timp spre a ne naşte,
Moartea are însăşi timp,
Ṣi săditul şi culesul
Îşi găsesc un anotimp.

Să ucizi este o vreme,
Alta spre tămăduire,
Este-o vreme-a dărâmării,
Alta, vreme spre zidire.
Este-o vreme spre a râde,
Este-o vreme spre a plânge,
Este-o vreme să împrăştii,
Este-o vreme spre a strânge.
Este-o vreme-a despărţirii,
Alta spre îmbrăţişare,
Este-o vreme spre a pierde
Ṣi alta de căutare.
Este-o vreme de a rupe,
Alta de-a coase ruptura,
Este-o vreme de a tace,
Alta de-a deschide gura.

Este-o vreme a iubirii,
Alt’a urii dintre noi,
Este-o vreme când e pace
Ṣi alta când e război.

Ce folos găseşte omul
Din ce este truda lui?
Are Domnu-o socoteală
Pentru fii omului.
Orice lucru El îl face
Înţelept, la vreme plină,
Ṣi în toate se străvede
Raza-I sfântă de lumină.

Deşi omul nu cuprinde
Toată-această măreţie
Totuşi Domnu-a pus în inimi
Cugetul de veşnicie.

Am ajuns să cunosc multe
Ṣi m-am bucurat şi eu
C-am văzut că fericirea-i
Un dar de la Dumnezeu.
Tot ce face El e veşnic,
Nu-i nimic de-adăugare,
Nu-i nimic pentru scădere
Nu-i nimic la întâmplare.
Dumnezeu le face Însuşi
Pe toate în aşa fel
Ca lumea să-L înţeleagă
Ṣi să se teamă de El.

Ce este, a mai şi fost,
Ce va fi, a şi trecut,
Dumnezeu le duce toate
La sfârşit de la-nceput.

Totuşi am văzut sub soare
Unde-ar trebui dreptate,
Cum domneşte lăcomia
Ṣi-i atâta răutate.
Ṣi mi-am zis –
Nu-i cu putinţă
Să trăim în nedreptate,
Într-o zi va veni Domnul
Să le judece pe toate.
I-a lăsat puţin pe oameni
Să îi vadă ce vor face,
Să-nţeleagă pân’la urmă
Că sânt nişte dobitoace.
Că şi omul şi-animalul
Sânt făcuţi spre-aceeaşi soartă
Nu-i nimica-n osebire
P-unul de-altul să despartă.
Toate merg spre-acelaşi loc,
Deşi timpul le amână
Sânt făcute să se-ntoarcă
Tot în pulberi şi tărână.

Cine ştie de suflarea
Omului e în Cuvânt,
Sau pogoară ca a fiarei
Între bulgări de pământ?

Deci de omul nu-şi găseşte
Fericirea-n nici un fel
Ce l-ar face să mai afle
Bucurie după el?

Copyright © 2016 Marin Mihalache