Din mii de flori, lasă-mi o rădăcină!

Din mii de flori, lasă-mi o rădăcină!

Adună-ți toamnă în fuior
Fir arămiu cu al meu dor...
Țese pânza anotimpurilor,
Toarsă din frunzele tăcerilor.
Mai lasă-mi picurul de soare
Strălucitor și cald,
Nu ascunde în frunze a mea cărare...
Nu-mi rugini privirea... să nu cad.

Din miile de flori, lasă-mi o rădăcină,
Din iubire să încolțească o tulpină.
Din albastru rupe-mi bucată de speranță,
Bulgării de timp aruncă-i să nu mai cadă.
Pe coardele sufletului ascund melodii,
Cuvinte sfinte, alese din psaltiri;
Flautul cântă în depărtatul apus,
Învelit în curcubeu e dorul meu, Isus...

Umple-mi goluri de anotimpuri lăsate
Cu petale din anii bucuriilor trăite.
Atinge Tu lutul, țărâna, pământul,
Dă-i viață, nu-l usca, că-l duce vântul...
În vremurile trecute stau anii îmbălsămați:
Multe răni, suspine, cicatrice, dureri,
Ploi reci în ochii triști cu însingurări...
Învăluie-mă în mantaua de binecuvântări!

Sufletul și gândul: ca o pasăre dezorientată...
Urc, cobor, zbor în derivă într-o lume bolnavă;
Plouă cu suferință, furtunile lovesc greu...
Rupe din clipa de vânt o boare
De speranță, nădejde - Dumnezeul meu!
Culege-mi timpul, adună-l din șoapte:
Ai să găsești mii de întrebări în el legate
Și anotimpurile ce-mi poartă apusul în ruginiu...
Citește pe frunza căzută, ruga ce-o scriu!

Pe ramul Tău, Isus, am fost cândva o floare
Dar anii, anotimpurile, m-au ofilit...
Ascuns mi-e mugurul în raza de soare,
Departe de ispitele și talazurile acestui pământ.
Uitare e în urmă... parcă totul a fost un vis...
Eu, făptura Ta plămădită în Paradis,
Adun în mine puțina brumă,
Fericită că Tu, încă îmi dai lumină.

Din vremile lăsate, rulez un covor
Din frunzele anilor căzute;
Pe fiecare am scris cu dor...
Mai șterg o toamnă, rămâne în uitare...
Nu mă lăsa ca pomul în livadă gol!
Dă-mi aripi sănătoase, să-mi împlinesc zborul
Spre veșnicii, unde ani, anotimpuri nu vor fi,
Nici noapte, ci numai zi,
Lângă Tronul Sfânt și Marea Cristalină,
La umbra Pomului Vieții cu aleșii fără vină.