Daca n-ai fi Doamne, Tu!

DACA N-AI FI DOAMNE, TU!



N-aş putea umbla-n lumină, dacă n-ai fi, Doamne, Tu,
Cel ce mă conduce c-un toiag de cârmuire şi braţ tare.
Ochii mei miopi, strălucirea Ta mare, când o văzu,
Se-închiseră la atâta splendoare, cuprinși de visare.

Dacă n-ai fi, Doamne, lângă mine, să mă ţii trează,
În ceasul cel tainic, al părtășiilor partizane veşniciei.
Şi dacă nu mai pune într-o stare, cu simț ce veghează,
Osânda m-ar urmări, în locul binecuvântării, bucuriei.

Dacă n-aş nădăjdui în bunătatea Ta, nețărmurită,
N-aş putea să stau jos, la poalele picioarelor Tale.
Dacă n-ar fi Doamne, dragostea Ta, ce mă ridică,
Aş fi praful de lut, ce-o absoarbe mocirla din vale.

De n-ar fi îndurarea Ta de Dumnezeu, aş fi nimic.
N-aş ajunge niciodată până la Tine, în cerul Tău.
N-aş putea lupta cu propria mea fire nici un pic.
Mâna Ta, învăluie cu lumină Sfântă, sufletul meu.

Aş fi fost departe de lumina Sfântă, cu pas în ruină,
Şi-ngropat sufletul meu în deznădejde, de nu erai Tu.
Aş fi ars sub focul greșelilor mele în poveri de vină,
Dramatic mi-ar fi fost sfârșitul, nemântuit sufletu'.

Paradoxal, eu eram o păcătoasă, Tu erai cel Sfânt,
Eu aveam parte de viaţă, Tu aveai parte de moarte.
Eu eram iertată, Tu pentru păcatul meu erai frânt,
Dumnezeu-Tatăl, aşa hotărâse, la viaţă să iau parte.

Ce iubire! Dumnezeirea, prin sacrificiu suprem,
Învingea răul printr-o iubire, cum nu se mai află.
Ce Har! Prin jertfa pe cruce, noi mântuire avem.
Şi această lucrare, din Scriptură, oricine o află.

N-aş fi-n lumină, de n-ai fi Tu, Doamne, cu mine,
De nu m-ai călăuzi cu dragostea-Ţi nețărmurită.
N-ar fi niciodată înmulțit rodul, primit de la Tine,
De nu mi-ai fi dat iubirea Ta, ce mă vrea mântuită.

AMIN!