Copacul

Când bate vântul rece-al toamnei,
tremură crengile cu fâlfâiri anoste,
de pasăre rănită,
şi cade câte-o frunză, încă una,
rănind văzduhul ud,
dar el, copacul falnic,
în faţa vitregiei ,durerea şi-o ascunde;
iar frunza cea pribeagă
de vreme istovită,
îşi leagănă suflarea
întâmpinând pământul c-un sărut.
Rotund e timpul.
Tainic, ca-n fiecare an,
se contopesc
într-o îmbrăţişare mută...

... În zbatere de iarnă,
tandra lor uitare de sine
se urcă-n seva caldă,
hrănind mândrul copac...
... iar primavara - noi muguri zămislesc
în mii şi mii de frunze şi flori,
în care lumina soarelui se scaldă... iar'...
...şi iar'...
Moartea frunzei devine
prilej de bucurie şi de sărbători.
E - SĂRBĂTOAREA VIEŢII! - o mare taină,
un dar dumnezeiesc.